La ce e bun modelul

Tradiţia şi inovaţia par să fie ireconciliabile odată ce sînt raportate la lăcaşul de cult creştin. În aparenţă, ele se exclud reciproc, fie că privim înspre Orientul neobosit să-şi reitereze la nesfîrşit aceleaşi forme, fie că ne îndreptăm către Occidentul mereu pregătit pentru a primi schimbarea. Şi totuşi... În arhitectura lăcaşului de cult există simultan loc şi pentru tradiţie şi pentru inovaţie. Conflictul dintre o tradiţie constrîngătoare şi o creativitate eliberatoare este doar o falsă problemă. A pune la adăpost talantul primit, adică a anula creşterea potenţială, este în egală măsură de nefolositor şi nociv cu a ignora darul primit, adică a-şi asuma o creaţie ex nihilo. Facerea din nimic nu mai este posibilă, odată ce lumea a fost creată cu toate ale ei, dar putem lucra în continuarea modelului acestei creaţii. Orice formă de artă sacră încearcă să treacă dincolo de aparenţe şi să dezvăluie sau să descopere fie şi numai parţial, esenţa obiectului. În spaţiul dintre tradiţie şi inovaţie se aşează modelul. Arhitectura sacră nu face excepţie. Una dintre relaţiile esenţiale care se stabilesc într-o biserică (în orice caz într-o biserică ortodoxă) este aceea dintre arhitectură, icoane şi liturghie. Odinioară mozaicurile, iar mai tîrziu frescele, au făcut ca imaginea-icoană să facă, la propriu, corp comun cu arhitectura. Icoana şi spaţiul în care ea locuieşte nu pot fi privite independent, ci ca părţi ale aceluiaşi întreg, ele vorbind despre aceleaşi adevăruri, deopotrivă cu liturghia şi obiectele de cult sau, aşa cum spunea Pavel Evdokimov: Cuvîntul rostit şi ascultat este cuprins în Biblie; cuprins în arhitectură şi zidit, El deschide uşile Templului; cîntat şi reprezentat pe scena hierofanică a cultului, constituie liturghia; tainic zugrăvit, se oferă contemplaţiei ca teologie vizuală sub forma icoanei. (Pavel Evdokimov: Arta