Şef al statului cubanez din 1959, Fidel Castro este un om împlinit: le-a supravieţuit, la cîrma statului, puternicilor şi aroganţilor lui contemporani din îndepărtata şi prietenoasa Uniune Sovietică, precum şi celor din apropiata şi duşmănoasa Americă. Nu e vorba doar de longevitatea condiţionată de biologie, ci de continuitatea ideologică, de fidelitatea faţă de idealul neîntinat al comunismului, păstrată chiar în vîltoarea dezastrului mondial. Prăbuşirea comunismului a lăsat Cuba neatinsă şi, la suprafaţă, nemodificată. Cum se întîmplă de obicei, durata principiilor enunţate la vedere se explică printr-o exemplară dexteritate în modificarea comportamentului discret. După ce Uniunea Sovietică n-a mai putut şi n-a mai vrut să-i furnizeze sprijinul financiar care asigura supravieţuirea economică a ţării, în condiţiile embargoului declarat şi menţinut de americani, în 1993, Castro a permis folosirea dolarilor (pînă atunci instrument al diavolului) în tranzacţiile din insulă. În felul acesta emigranţii au contribuit nu doar la ajutorarea rudelor, ci şi la menţinerea ţării pe linia de plutire. Cubanezii plecaţi, fugiţi, goniţi alcătuiesc o comunitate puternică în Statele Unite şi oricît de rezistentă ar fi intransigenţa lor faţă de regimul castrist, ea nu se manifestă şi faţă de victimele lui: moneda naţională, peso, convieţuieşte cu dolarul, iar magazinele care vînd mărfuri numai în dolari au mulţi clienţi, atît de numeroşi, încît vechea împărţire în clase este înlocuită de linia de demarcaţie între cei cu rude stabilite unde e bine şi cei fără, care trăiesc dintr-un venit de mizerie, echivalentul a 10-15 dolari pe lună. Nu s-a formulat nici o justificare ideologică pentru a explica de ce moneda unei orînduiri nedrepte este mai valoroasă decît cea a unui sistem drept, de ce primitorii de donaţii o duc mai bine decît cei care ar dori să trăiască din muncă. Recent,