Am venit destul de tîrziu în contact cu lucrările lui Radu Teacă, în ciuda faptului că eram colegi, la începutul carierei noastre didactice - dar la catedre diferite. Cel care ne-a adus împreună a fost răposatul nostru prieten şi, mai cu seamă, profesor de estetică, domnul Cezar Radu. Pînă în ultima clipă de viaţă a acestuia, dar şi acum încă, întîlnirile mele cu Radu Teacă au avut drept ţel principal comentarea ultimelor noastre întîlniri cu Profesorul, a ultimelor sale vorbe de duh pentru care era atît de faimos, a comentariilor acestuia despre vreunul din noi - totdeauna acide, dar cu rezerva că erau tachinări "în familie" - şi că, după ce ne crescuse pe toţi (a nu se uita primatul lui Costin Popescu) negri în cerul gurii, accepta chiar să îi răspundem pe măsură. Dar, mai presus de orice, era atmosfera de antrenoriat intelectual la altitudine, pe care Cezar Radu ne-o indusese tuturor. Cezar Radu ne cerea mult şi ne oferea pe măsură. Dacă nu răspundeam asemenea, adică prin efort şi prin perseverenţă, intram în colimator - şi nu era uşor. Îmi amintesc de seara în care Profesorul m-a sunat să mă întrebe ce cred despre lucrările lui Radu Teacă, mai cu seamă cu privire la casa din str. Matei Voievod, mult premiată la vremea ei, pe care tocmai o văzuse pe viu. I-am spus că îmi place. M-a întrebat de ce, să îi argumentez adică - ne învăţase că simplul argument de gust nu e serios între profesionişti - şi am făcut-o; nu reiau aici pledoaria. Dar de ce?, întreb. Pentru că şi mie îmi place, mi-a mărturisit profesorul, dar nu pot să argumentez decît cu capul şi îmi dau seama că nu este doar atît. Împrietenindu-ne, am urmărit cariera lui Radu Teacă extrem de atent. În primul rînd, impresionează cantitatea de muncă depusă şi exprimată în proiecte - realizate sau nu, dar tratate cu egală atenţie. În al doilea rînd, e remarcabilă la Radu consistenţa: nu ştiu să aibă pro