"Gata! Mîine plecăm în Vamă", mă anunţă plină de entuziasm o prietenă. "Cu ce?", întreb eu, forţîndu-mă să fiu optimistă, cu toate că ştiu că prietenii (sau cunoscuţii...) mei se împart în două categorii clare: binevoitori şi drăguţi, dar fără maşină, şi cu maşină, dar nesuferiţi şi complet neamabili. Confirmarea justeţei acestei împărţiri vine dezolant de repede: "Cu trenul, cu ce credeai?". "Bine", răspund eu încercînd să rămîn calmă, "La ce oră plecăm?". "La cinci jumate!" La cinci fără un sfert, a doua zi, sînt în taxi în drum spre gară. Port cu mine un rucsac aparent nejustificat de greu. Aparenţele, ca de obicei, înşeală. În rucsacul cu pricina se află următorele obiecte indispensabile şederii mele la mare, fie ea de o zi jumătate sau de două săptămîni: cortul (pentru că din nici o cameră cu chirie nu auzi valurile noaptea şi nici nu ieşi dimineaţa cu tălpile direct pe nisip), salteaua pneumatică (fiindcă nu ştiu să înot, iar bălăceala aproape de mal mi se pare complet ridicolă), sacul de dormit şi izoprenul (din motive mult prea clare pentru a mai trebui enunţate) şi nişte haine (puţine, fiindcă nu ne trebuie mai multe şi nu din cauză că "se fură"). Telefonul mobil l-am lăsat acasă, închis, într-un sertar, mişcare dezaprobată furtunos de cei care rămîn în Bucuresti, deci cu atît mai seducătoare. Trenul, "rapid", face două ore pînă în Constanţa şi, incredibil, alte două ore de acolo pînă în Mangalia; asta din pricina unei misterios de complicate manevre de "schimbare a locomotivei". Dacă ai noroc să nu te afli în acelaşi compartiment cu o familie cu copii mici, adorabili în general, dar groaznici în tren, poţi chiar să dormi niţel. Oricum stai în Vamă penibil de puţin, şi e păcat să-ţi pierzi timpul cu prostii ca somnul. Din Mangalia se ia microbuzul, în care, dacă ai noroc stai jos, dacă ai un ghinion moderat (ca mine, anul trecut), pe o găleată întoar