Jean Genêt a fost, după Sartre, în aceeaşi măsură actor şi martir. Martir, pentru că nu a ezitat să-şi supună mintea şi trupul experienţelor celor mai traumatizante; actor, pentru că a ştiut să se distanţeze de ele, trăindu-le cu detaşare şi relatîndu-le cu eleganţă. A practicat cu luciditate, ca şi Rimbaud, metoda "dereglării sistematice a tuturor simţurilor" şi a descris, în stilul înalt, poetic şi nobil al lui Racine, anotimpul pe care şi l-a petrecut în infern. În piesa "Cameristele", el prezintă dialectica situaţiei de actor-martir şi se reprezintă singur, în această dublă condiţie, "aşa cum nici n-ar putea, nici n-ar îndrăzni să se imagineze", dar aşa cum, "în sinea lui", ştie că este. Două cameriste "repetă", ca la teatru, asasinatul proiectat asupra Doamnei, stăpîna care plăteşte pentru a i se răsfăţa simţurile. Ele trebuie să-i înfrumuseţeze camera ca pe crisalida unui fluture exotic, s-o îmbrace, pe Ea, cu delicateţe, ca pe o păpuşă mare, mîngîindu-i îndelung epiderma. O bănuim pe Doamnă dezirabilă şi satisfăcută, partenera unui aventurier care ştie să-şi asume riscuri, ca un Stavisky, nu mai puţin atrasă şi de trupul tentant al unui lăptar. Cei doi bărbaţi nu apar în scenă, absenţa lor e potenţată de imaginaţie şi articulată de text. Temporar, Domnul are probleme cu justiţia, ar putea fi deportat, iar cameristele fantasmează că-l vor însoţi, slujindu-l, îngrijindu-l, iubindu-l. Frumosul lăptar le face, şi el, să viseze. Frustrate, ar dori să fie în pielea Doamnei, să simtă direct, nu ca pînă acum, prin procură, ce înseamnă a trăi intens. Asasinatul plănuit este, de fapt, un furt de identitate. Claire, mai decisă decît Solange, joacă rolul Doamnei, exersîndu-şi autoritatea şi degustînd, anticipat, împlinirea, prin transfer de personalitate. Sosirea stăpînei curmă jocul teatral, dar fenomenul de identificare, odată declanşat, nu mai poate fi oprit. C