Despre nesimţirea ca neruşinare, obrăznicie ş.a.m.d. nu am ce spune. Vreau să vorbesc despre ne-simţire, care mi se pare cu mult mai gravă. În urmă cu doi ani, am fost cu un prieten la mănăstirile din nordul Moldovei (ca să zic aşa în pelerinaj, cu trenul şi cu autobuzul), şi am locuit la Voroneţ, la particulari. Într-o dimineaţă, cînd am ieşit să-mi beau nessul în curte, gazdele tocmai tăiau un porc. Eram cu ochii încă lipiţi de somn, dar lucidă. Şi am stat vreo 10 minute, trăgînd din ness şi din ţigară, în vreme ce animalul murea sub ochii mei. Nu simţeam nimic - nici milă, nici silă. La un moment dat, măcelarul mi-a spus că nu e bine, totuşi, să mă holbez la porc, pentru că va muri greu, lucru care se şi întîmplă. Am întrebat de ce, mi-a răspuns că de mila mea se agaţă sufletul animalului, pe scurt, că nu-l las să moară. "Dar mie nu mi-e milă", am spus cu juma de glas. Şi am stat apoi în sinea mea ca într-o cămaşă, încercînd să-mi dau curaj spunîndu-mi că poate, totuşi, îmi era milă şi de aceea animalul nu vroia să se stingă mai repede. Am îngropat amintirea, dar mi-am adus aminte zilele acestea de ea, cînd întîmplări ale vieţii m-au făcut să mă pun din nou în faţa oglinzii, să aprind lumina pe hol ca să fac nişte legături (scuzaţi-mă că scriu foarte personal). Ar fi trebuit poate să vorbesc despre nesimţire (?), ca să fac nişte legături între lucruri. Şi cum oglinda era foarte rece şi chipul pe care îl priveam semăna şi nu semăna

cu mine, mi-am dat seama pînă la urmă că nu sînt o ne-simţită, chiar dacă "simţită" ar însemna să mă simt pe mine, nu să mă simtă altcineva, ceea ce în fond e acelaşi lucru. Deci ne-simţită eram cînd priveam porcul murind, cu nepăsare, dar eram şi nesimţită în faţa durerii bietului animal. Şi totuşi, există dureri mai mari sau mai mici pe care pot să le ating şi să urlu: "Sînt!!!!!!!", să mă bucur că urlu, că eu le palpez şi