o completare În urma unei scurte recenzii la volumul doi al romanului Orbitor de Mircea Cărtărescu, o distinsă publicistă mi-a comunicat (public) că textul nu a incitat-o deloc să citească romanul, un subtil critic la a cărui părere ţin foarte tare mi-a reproşat empatia (ne)critică, iar propriul soţ mi-a spus că a înţeles din impresiile mele de lectură că Orbitor ar fi mai degrabă metatext şi poem în proză decît roman, naraţiune, ce mai, povestea legitimă pe care o vrea (prin contract plătit) cititorul. Cum cele trei păreri nu-mi sînt - din motive diferite - indiferente, revin, oferind 10 motive - empatice, textuale, subiective, dar greu de respins - să citiţi Orbitor: Ele existau şi în textul anterior, cu o reţinere pe care o consider - în continuare - necesară în tipul acesta de texte şi în revistele culturale de un anumit nivel.

1. Limbajul cărţilor lui Mircea Cărtărescu este un idiom în sine - compozit, dur uneori, dar niciodată forţat, plin de savoare şi de exactitate poetică - născut dintr-un talent rar şi din îndelungata (şi receptiva) frecventare a tot felul de domenii şi literaturi. La apariţia Levantului, Petru Creţia, care lucra pe atunci la încheierea ediţiei Eminescu, vroia să-i dedice un dicţionar de rime, mai elocvent decît orice interpretare; 2. Autobiografia romanescă în trei volume, specie la fel de "tare" ca romanul (vezi tradiţia genului), este o livrare de sine ca personaj pe care puţini scriitori români au avut curajul să o facă cu atîta acribie şi sinceritate autodistructivă; 3. Cel puţin (ultimele) trei generaţii (optzeciştii, nouăzeciştii, douămiiştii) s-au raportat - uneori prin negare furibundă, alteori prin ironie - la cărţile lui Cărtărescu; 4. Cărtărescu este unul dintre foarte puţinii scriitori din România care a mizat integral pe scris şi a îndrăznit să afirme că în literatură "totul e de vînzare, dacă eşti profesionist",