Vîrsta de aur. La şcoală am muncit ceva, ca să devin un nesimţit. Eram chiar într-un fel de competiţie neoficială cu un prieten - care dintre noi va avea o notă mai mică la purtare (era ca o recomandare elogioasă), care dintre noi va fi dat afară din clasă mai des (la fiecare "ieşi afară!" ni se umflau piepturile de mîndrie, ca la primirea unei noi decoraţii), care dintre noi va fi apostrofat mai des, mai şuierător şi mai ţiuitor, "nesssimţţitule!" (era ca o inscripţie simplă şi eroică pe soclurile noastre). Prima mea prietenă credea că toate copilăriile astea sînt încercări de a-mi depăşi condiţia de tocilar şi de a ajunge la un statut mai respectabil - cel de nesimţit. Nu ştiu dacă avea dreptate. Cert e că eram destul de nesimţit. Mediocritatea. Dar atenţie! Nu eram un mare nesimţit. Nu eram un super-nesimţit (şi în epoca noastră orice trebuie să fie "super" - e unul dintre ticurile acelea care s-au agăţat precum păduchii de generaţia mea; dacă nu eşti un super-ceva, atunci nu eşti nimic.) Dacă ar fi existat o armată a nesimţiţilor (sau poate că există), eu aş fi fost soldatul acela cu platfus şi două mîini stîngi. Dacă ar fi existat vreo revoluţie a nesimţiţilor (sau poate că au existat vreo cîteva), eu aş fi fost revoluţionarul care trădează cauza din laşitate şi apoi e executat pentru acţiunea contra-revoluţionară de a fi leşinat de frică. Chiar la apogeul nesimţirii mele (vîrsta de 15 ani) n-am trecut nici unul dintre testele acelea ale nesimţirii, pe care le-am văzut efectuate impecabil de oameni mai talentaţi decît mine şi pe care le-am regăsit, mai tîrziu, în comediile americane cu adolescenţi nesimţiţi. N-am pus piedică nici unei bătrînele; n-am dat foc, în public, vînturilor mele; n-am rîgîit la urechea gingaşă a unei colege; n-am făcut nimic nepotrivit cu nici o plăcintă americană; n-am... Prima paranteză. Înjunghiat de îndoială, ridic ochii de pe