Cînd ţi se întîmplă să te întîlneşti cu Ea şi să o priveşti o vreme mai îndelungată în ochi, nu mai ai încotro şi trebuie să-ţi arunci zarurile şi să te decizi: muritor sau nemuritor? * Într-o seară, între un banc şi un ceai, am întrebat-o pe Irina, în penumbra camerei ei cu parfum oriental: - Te-ai decis? - Cred că da. Cu ajutorul lui Dumnezeu. - Pe-al meu îl cheamă Ignaţiu - mi-am prezentat eu îngerul păzitor, care mă hotărîse să devin, într-o doară, nemuritor. - E bine şi aşa - a încuviinţat ea, mai cu frica lui Dumnezeu decît mine, după o clipă de îndoială. Din acel moment, viaţa devine un orbitor Joc. Sau poate arta jocului este cea care alege zarurile în favoarea ta... * Irina Nicolau vedea viaţă. Pur şi simplu. Cu bun-simţ, cum spunea un prieten. Cu un simţ din cele bune adică, sau mai degrabă cu toate simţurile, pentru care cuvintele veneau doar apoi, ca umbră a faptelor şi lucrurilor, a întîmplărilor, a vieţii. În acest sens şi nu în altul, de vanitate profesională, s-a vrut la un moment dat "scriitoare" şi nu "etnoloagă": scriitoare într-un sens vechi, de povestitor de Halima (de "talmeş-balmeş", vorba ei), şi nu specialistă în concepte la care declara cu orice ocazie că nu se pricepe. Era şi acesta un mod mîndru de a-şi proteja autenticitatea... * Surîsul lui Harry. Cartea născută din iniţiativa Irinei îl prezintă pe Harry Brauner ca pe "un om care avea un surîs...". Irina avea nişte ochi... * În cartea despre Harry Brauner apare şi această scrisoare a lui Noica: "Dragul meu Harry, Ţi-am citit cu mare sete şi cu multă mirare cartea. Este o carte nebună şi adevărată aşa cum ţi-a fost viaţa. Cartea ta nu are nici cap nici coadă, dar are miez. Nu respectă nici un fel de reguli ale scrierii de carte şi totuşi va înota bine de tot prin apele timpului. (...) Na şi asta, pari a zice, na şi asta! Iar la urmă spui cititorului: mai vrei?" Şi după ce se minune