Autorităţile politice şi culturale din România comunistă trimiteau, încă înainte de '89, studenţi la studii în străinătate. În anii '80 aceste călătorii erau mai puţin frecvente decît în anii '70, totuşi, astăzi, există un anumit număr de profesori, şi nu dintre cei mai neînsemnaţi, cu studii în străinătate: şi-au susţinut acolo Teza, chiar dacă la revenirea în ţară au fost obligaţi să susţină şi o versiune românească, mai conformă cu "adevărurile socialismului ştiinţific". În fond, oricare ar fi fost regimul politic din România, de la întemeierea sa ca stat modern, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o parte a elitelor a fost trimisă la studii în străinătate. Acum, cînd mai putem încă vorbi despre postcomunism, România acţionează la fel, nu doar din proprie voinţă, ci şi pentru că, sub presiunea unei economii de sărăcie, unii găsesc acest mijloc de supravieţuire pentru ei şi pentru familia lor, iar marile puteri multiplică seminarele, universităţile de vară, programele de formare, dau diverse burse pentru ca subiecţii politic sensibili să fie corect trataţi, pe scurt pentru a se asigura că vor exista elite devotate intereselor lor. E banal şi cunoscut încă de pe vremea cetăţilor greceşti. Înainte de primul război mondial şi între cele două războaie, cînd un student pleca în străinătate şi îşi susţinea acolo Teza, era, în general, primit acasă cu braţele deschise şi autorităţile universitare sau cele de la conducerea ministerelor făceau tot ce le stătea în puteri pentru a-l păstra, oferindu-i un post de viitor, lăudînd efortul făcut de candidat. Pe scurt, studentul cu diplomă din străinătate era considerat o valoare care trebuia ocrotită şi păstrată. Nimic asemănător, astăzi; oficial, studenţii sînt încurajaţi să plece să studieze în străinătate, deoarece a susţine altceva înseamnă să te condamni să nu fi primit în instituţiile europene şi euro-atlantice, să