Revin şi explic ceea ce vreau să scriu preţ de cîteva foiletoane despre lumea Timişoarei, la taifas cu Vio Marineasa şi Eugen Bunaru. Un fel de Hanul Ancuţei în variantă life, acomodată la Word în Windows 98, pe un sistem sound recorder. Înregistrez la PC discuţiile. Maestrul Sadoveanu zice aşa: "Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei". Noi spunem altfel: în prag de primăvară, pe la mijloc de februarie, în biblioteca lui Vighi, stăm roată, roată în jurul unui microfon aerodinamic. Realizăm un microphone test. Bem din oale, vorba sadoveniană, bere Bergenbier. Povestim din lumi depărtate, din tinereţile noastre, nu din vremea măriei sale Vodă Mihalache Sturza, ci din alte timpuri, mai iuţi la fire şi mai fără istov la curgere. În postmodernitate vremea curge altfel, vorbele sînt şi ele altele, simţirile or fi la fel, de bună samă, numai că se cheltuie pe alte strune. Iacătă comisul Vighi cum apucă oala cu Bergenbier şi începu a agrăi, în dulcele stil postmodern, următoarele: ...una dintre amintirile vii din anii şaptezeci, cînd a fost cu putinţă pentru tineri să ia contact cu lumea occidentală prin muzica de la Metronomul lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Liberă sau prin topul zănatec, cu primii digei de la Radio Luxemburg, a fost reveria (tutto a colori) a Apusului. Pînă astăzi, foştii juni ai anilor optzeci au rămas probabil cu un mit, cu o imagine falsă, cu un fel de idilă îndepărtată pentru care mulţi şi-au dat viaţa pe frontieră. Şi poate că ar fi chiar interesant să evoc graniţa aceea de la Arad, de la Timişoara: în anii şaptezeci şi cinci eram militar cu termen redus, mai întîi la Brigada de grăniceri din Timişoara şi, mai apoi, la pichetul Valcani Cîmp care aparţinea de batalionul Teremia Mare. Iată, domnilor, seara, cum se lăsa pustietatea peste drumurile dintre holdele de grîu de la pichet. Pustiu absolut. Cutare fazan sau căp