Nu doar un telefon dat la timp, pe 11 septembrie 2001, i-a asigurat preşedintelui rus, Vladimir Putin, bunăvoinţa şi sprijinul american, aprecierea pozitivă a încercările sale de reformare a sistemului postcomunist din Rusia. În absenţa acţiunii reformiste, discuţia despre schimbările necesare, despre moralitatea economiei de piaţă şi limitele democraţiei a dus acolo, ca şi în alte părţi unde amînarea a fost socotită cea mai adecvată tactică de menţinere la putere, la consolidarea unor structuri care nu sînt nici comuniste, nici capitaliste: se legiferează propria lăcomie, se transformă în concept legal relaţiile de clan, aspiraţia către libertate este compromisă prin efectele sărăciei, în viaţa politică, pluralismul oferă varietăţi stilistice ale aceluiaşi fond sărac nu doar în cuvinte, ci şi în idei. Cu trecutul lui de fost kaghebist, Putin nu a pretins că ar fi mesagerul viitorului democratic al Rusiei, a promis însă că va asigura ordinea şi legea necesare oricărui viitor. Succesele lui pe această linie sînt apreciate în Occident: de dragul stabilităţii, oamenii politici pragmatici sînt dispuşi să pună între paranteze încălcările drepturilor omului, fie ale activiştilor ecologişti, fie ale civililor ceceni, îngrădirea libertăţii presei, nesocotirea opoziţiei. Pentru Putin, singurul partener real de dialog se află în Biroul Oval, Casa Albă, Washington, D.C. Şi, deocamdată, acesta este mulţumit, nu doar pentru că, în războiul împotriva terorismului, Rusia a fost extrem de cooperantă, ci şi pentru că, în felul său autoritar, Putin ia totuşi măsuri care s-ar putea încadra în traseul reformist al Rusiei. În cei doi ani de cînd e la putere, Putin a reuşit să treacă prin Parlament (dominat de comunişti, mult mai conservatori decît administraţia) reglementări moderne privind sistemul de impozitare, sistemul judiciar, un nou cod al muncii adecvat noilor relaţii de