Ei, Doamne, ţaţo, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comédiile alea mergem noi? Ce adică, toţi cîţi merg acolo înţeleg ceva, gîndeşti? Merg numai aşa, de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi?

De la Mangalia pînă în Vama Veche drumul se poate parcurge pe jos, sau, dacă nu ai mai văzut marea de un an întreg, poţi apela la serviciile unui microbuz. Plin de oameni şi bagaje, huruind din toate şuruburile, mirosind a benzină şi tremurînd nervos în depăşiri inutile, microbuzul se dovedeşte a fi fost o inspiraţie destul de proastă, rostogolindu-se pe lîngă şantierul naval, bosumflat şi iritat, părînd la fel de dornic să scape de tine, pe cît eşti şi tu să scapi de el. După o mini-călătorie în care încerci să prinzi simultan primele crîmpeie de mare şi mînerele genţii de voiaj, ajungi pe plajă, îţi afunzi, aşa cum cere clişeul, picioarele în nisip şi te pierzi pentru o clipă cu ochii în valuri, adulmecînd aerul neschimbat şi natura de care îţi aduci aminte peste an, în metrourile sub-bucureştene. Febrilitatea şi disperarea cu care încerci să te detaşezi de amintirile de Capitală, te scutesc în primele clipe de peisajul adiacent. Cu cît îţi revii însă, senzaţiile se reîntorc în trupul vlăguit de prea mult dor, iar zumzăitul de fond al unor sunete depărtate se apropie, din ce în ce, transformîndu-se treptat într-un vacarm necunoscut ţie aici, şi, nu peste mult, te regăseşti, ca un om beat care a nimerit într-o casă străină, pe o plajă necunoscută, în care umbrelele de paie se unduiesc hawaian în bătaia brizei balcanice - o fracţiune de secundă te întrebi ce a importat Agathon, îţi aduci aminte că palmieri, răsufli oarecum uşurat că nu eşti la Mamaia, după care privirea îţi cade pe şezlongurile de sub exoticele apariţii. Cu un mic atac de anxietate, cu inima în dinţi şi pupilele dilatate, întorci capul de la mare. În spate, te aşteaptă. Pe lî