"Cît bagă ăsta la oră, dom'le? "

(parlamentar anonim,

într-un magazin de automobile) În copilărie, o maşină străină era o raritate în cartierul în care locuiam. Cînd se rătăcea vreuna, cea mai mare distracţie era să ne lipim nasurile de geamul portierei din stînga şi să încercăm să citim, pe cadranele din bord, care e viteza maximă. Dacă maşina era de soi şi puteam zări cifra magică "200 km/h", cădeam în transă, ca arheologii la vederea măştii de aur a lui Tutankhamon. Apoi ne mai pierdeam două zile încercînd să ne închipuim cum trebuie să fie să mergi cu o asemenea viteză, şi-n general, ce fericire poate să te încerce ştiind că nimeni nu poate să te depăşească. Cînd aveam norocul să-l mai şi vedem pe proprietar plecînd, alergam în urma lui şi trăgeam în piept aroma tare a fumului de eşapament. Am zis fum? Spuneţi mai bine parfumul sacru al gloriei pămînteşti... Între timp, copiii de atunci au crescut mari, maşinile altora au pierdut bătălia decisivă cu fetele, apoi fetele au fost nevoite (spre binele lor financiar) să accepte o remiză cu carierele băieţilor - ori invers, ca să nu fim sexişti... Emoţia din faţa tabloului de bord s-a ascuns undeva în spatele amintirilor din anii '70-'80, folosite rar şi numai în scop educativ în sfaturile adresate noii generaţii şi care încep cu "Pe vremea mea..." Am uitat însă o altă cifră magică: 40. Nu e vorba de data asta de kilometri pe oră, ci de ani. 40 e vîrsta la care, dacă între timp a survenit şi o oarecare bunăstare, maşinile se întorc triumfal în viaţa unui bărbat. Iar dacă bărbatul s-a apucat între timp şi de politică (sau fotbal, afaceri cu fete sau trafic ilegal cu benzină), maşina lui are mari şanse să fie din acelea cu cadranele încărcate cu cifre, dătătoare de emoţie şi generatoare de grabă inexplicabilă. Graba e într-adevăr cuvîntul cheie aici. Ea e cu atît mai mare cu cît omul de la volan are ma