În 1993-1994, Irina Nicolau a făcut parte din prima serie de bursieri ai Colegiului "Noua Europă", Institut de Sudii Avansate, din Bucureşti. Lucrarea ei s-a numit - îi simţim deja gustul - "Eu şi muzeele lumii" sau "La genunchiul broaştei. Bouillon de muzeologie subiectivă". Din acest text, am să dau aici un paragraf expresiv. (A.M.)

* Lucrez într-un muzeu fondat în 1906. După 1950, clădirea a fost deturnată pentru a deveni sediul Muzeului Partidului Comunist. Era un obicei curent în ţările din Est: partidele comuniste făceau aşa cum fac cucii: îşi puneau ouăle în cuiburile altora. În 1990 colecţiile muzeului de etnologie s-au întors acasă. Acum, după cinci ani, încă ne mai luptăm cu reziduurile: panouri, vitrine, prea marcate de vechea muzeografie. Ce să faci cu ele? Sîntem prea săraci ca să le aruncăm. Mă întreb dacă pasărea Phoenix ar putea renaşte folosindu-se de penele vechi. Sîntem oare condamnaţi să tîrîm aceste reziduuri după noi? Cred că da! Fac parte din împrejurările în care trăim. Aşa cum ne aflăm, la nord de un trecut împotmolit şi la sud de un viitor inform, trebuie să construim structurile prezentului. * Un muzeu care contestă, un muzeu baricadă, un loc unde se duce lupta împotriva prostului gust. O expunere care să se adreseze în primul rînd privirilor pure, care să lecuiască de reacţia de overdose a multor români faţă de "ţărănia" utilizată de puterea comunistă drept ambalaj al propriei ideologii. * Ceea ce recomand societăţii noastre în convalescenţă este muzeul antidot. Antidotul e un "remediu" specific. Principiul antidotului universal nu există. Muzeul românesc se află într-o dublă criză, datorată sechelelor ideologiei comuniste şi pericolului pe care îl constituie o muzeologie occidentală prost asimilată. Ambele boli au în comun formalismul: unul e liliachiu, celălalt cenuşiu. Un singur antidot... Mod de folosinţă a muzeului antido