Trăim din nou două istorii: una cu i mic, pe care ar trebui, din perspectiva oficială să o uităm, şi o alta, măreaţă, care tocmai se clădeşte sub ochii noştri, începînd cu comuna Cornu, trecînd prin cartierele luxoase care au luat locul miriştilor din Voluntari şi Băneasa, spre Palatul Victoriei, Parlament şi dealul Cotrocenilor, unde tocmai trudesc făuritorii ei. Brutalul reviriment al nesimţirii în lumea politică românească ne arată feţe destinse, zîmbitoare, stînjenite poate doar de nodul strîns regulamentar al cravatei, dar în nici un fel de propriile amintiri. Auzim tot mai des apeluri potrivit cărora nu trebuie să privim înapoi, ci numai înainte. Că nu trebuie să ne lăsăm bîntuiţi de fantasmele trecutului, ci să gîndim, într-un efort comun, la reconstrucţia ţării, la viitorul ei. Fraze frumoase, îndemnuri falnice, oameni pe măsură. Rămîne însă o singură problemă: de unde vine acest prezent cenuşiu pe care trebuie să-l schimbăm? Cine sînt cei ce ni l-au hărăzit? De unde vin ei? Din stele? Bunul simţ ca loc comun Prin 1949, Nicolae Pop era pădurar la poalele Ţibleşului, la 16 kilometri de comuna maramureşeană Lăpuşul Românesc, cu o gospodărie bogată: 16 hectare de pămînt, moară, stupi şi vite - îndeajuns pentru a asigura un trai îndestulat familiei sale cu cinci copii. A fost şi un om curajos, care, cu toate riscurile, i-a ajutat pe mulţi dintre cei fugiţi în munţi pentru a scăpa de valurile de arestări dezlănţuite în Maramureş, ca de altfel în toate zonele în care oamenii nu acceptau prea uşor ideea de a "intra la colectivă". Destinul acestui gospodar destoinic şi respectat de toţi a fost frînt într-o noapte de la sfîrşitul lunii mai a anului 1949, cînd a fost somat de trei pădurari din localitate şi un securist să-şi predea arma de serviciu: cei patru capturaseră după o pîndă îndelungată pe un om adăpostit chiar de Pop. A reuşit să scape şi să fugă în mu