Sala rondă a Muzeului Literaturii Române oferă un spaţiu atrăgător pentru teatrul de cameră. Absenţa scenei, a rampei, proximitatea dintre actori şi public provoacă puterea de concentrare a primilor şi capacitatea de receptare a celor din urmă. Totuşi, spre deosebire de cafenelele care găzduiesc spectacole, locul nu predispune la intimitate. Pereţii albi, înalţi, întrerupţi de ferestre franţuzeşti, interiorul sever, denudat, pavat cu marmoră acomodează la fel de bine monologul postmodern ca şi tragedia clasică. Cu un efort de imaginaţie, te-ai crede în camera unui palat regal, în care ar putea intra, oricînd, Fedra. Eroina care ne întîmpină de data aceasta (26 iunie 2002) la intrarea în sală nu este Fedra, dar pune, în orgoliul ei, aceeaşi pasionalitate. Este "o eroină a timpului nostru", încordată, frustrată, melancolică şi sfidătoare. Lucia Verona a imaginat-o în romanul ei "Labirint obligatoriu", iar Silvia Codreanu i-a dat personalitate scenică, scriind, regizînd şi interpretînd monologul dramatic "Dragul meu Don Juan". Victor Hugo, nemulţumit de adaptarea ca libret de operă a lui "Le Roi s'amuse", îl acuza pe Verdi că ar fi omorît, astfel, personajele cărora el, Hugo, le-a dat viaţă. Lucia Verona n-ar putea face un asemenea reproş Silviei Codreanu. Autoarea romanului a asistat, fermecată, în rîndurile publicului, la transpunerea fericită pe care actriţa a realizat-o. Dramatizarea de către o femeie a romanului altei femei trezeşte naturale suspiciuni la adresa feminismului subiacent. Atîta cît este, însă, el e lipsit de stridenţă, iar actriţa ştie să-l înveşmînteze cu graţie. Feminismul minimal insistă pe drepturi egale şi reale de realizare pentru femei şi bărbaţi. Cel maximal pretinde că există o viziune culturală aparte, specifică gender-ului feminin, ireductibilă la umanismul generic, şi încearcă din răsputeri s-o articuleze. Cum varianta minimală şi