Nikolai Berdiaev are, în Autobiografia lui filozofică, o frază care m-a emoţionat: "întotdeauna am aşteptat ca întîlnirile cu oamenii să fie ca o minune". El, filozoful atît de personal, de ofensiv, aproape agresiv personal, care îşi rostea temele proprii cu neobosită vehemenţă, venea în faţa celuilalt cu speranţa unei mari bucurii, a unui mare cîştig. Ştim bine că, în raporturile dintre noi, izbutim foarte rar să fim sursa unei asemenea impresii; e deja o performanţă că reuşim să dăm, din cînd în cînd, celuilalt ceva confort ori măcar să nu îl stingherim. Dar există totuşi asemenea oameni, oameni care dau - aproape neîncetat - celorlalţi bucurie, care sînt pentru ceilalţi o încîntare şi un cîştig. Horia Bernea era aşa: el transmitea bucuria cu care lucra, transmitea tipul foarte special de ordine a lumii pe care era în stare să o perceapă - o ordine alcătuită din libertate, din frumuseţea discretă, tăcută, surprinzătoare, a lucrurilor -, o ordine care ţinea de acordul lor prim, de firescul lor originar. Faptul că izbutea să comunice acest nivel de ordine şi frumuseţe a lumii în pictura lui, faptul că a inventat o muzeografie care mobiliza privirea spectatorului către acest nivel erau uimitoare. Dar, alături de asta, era uimitor faptul că atitudinea lui era iradiantă: cei care lucrau cu el ori erau în preajmă asistau la şi erau cumva preluaţi în atmosfera de libertate şi de bună dispoziţie creatoare pe care el o emana. Asistai, şi participai cumva, la marea lui vitalitate, artistică şi spirituală, la nonconformismul şi la rigoarea cu care judeca lucrurile, la îndrăzneala şi la atenţia supusă cu care "asculta ce spun obiectele" lumii tradiţionale ori temele tradiţiei. Asistai la suculenţa abruptă cu care îşi rostea gîndul, asistai la plăcerea cu care dădea tîrcoale temelor şi obiectelor, aşteptînd ca ele să-şi arate coerenţa, modul optim de a fi puse în situaţi