Matei Florian şi cu mine recităm pe roluri fragmente de pe vechiul disc Electrecord cu Winnetou (vocile principale erau Ion Caramitru - Winnetou - şi Emil Hossu - Old Shatterhand), pe care, în copilăriile noastre însumate, trebuie să-l fi ascultat de o sută de ori. Florian are o voce mai bună, deci el e Winnetou: "Vă mai întreb o dată: părăsiţi astăzi valea aceasta?" Îi răspund ţîfnos, cu vocea sceleratului Rattler: "N-avem voie!". Şi pentru că am o memorie mai bună, îl ajut pe Winnetou să găsească replica următoare: "Atunci între noi nu va mai fi pace!" La care Rattler îşi pierde minţile: "Tu, Winnetou, îmi vei plăti chiar acum pumnul pe care mi l-ai dat în obraz!" Şi amîndoi colaborăm la vocea de tunet a lui Old Shatterhand: "Fereşte-te, Winnetou!" Urmează o detunătură (specialitatea lui Florian) şi continuarea nu ne-o mai amintim. Dar ne amintim că pe-atunci credeam o bună parte din ce ascultam pe disc: despre dreptate, care e uşor recognoscibilă, inseparabilă de curaj şi de spiritul de sacrificiu, şi care te face mai puternic decît duşmanii tăi, membru al unei fraternităţi care apără, slujeşte şi călăuzeşte lumea. Ne place să credem că pe-atunci credeam în lucrurile astea şi nu prea remarcam nepotrivirile dintre valorile noastre şi micile laşităţi, trădări şi cruzimi pe care le comiteam în viaţa de zi cu zi sau, dacă le remarcam, ne consolam cu gîndul că sînt imperfecţiuni minore, pe care maturitatea - nobilă, falnică, eroică - le va corecta. Dar chiar credeam? Probabil că eram mai inocenţi decît micile staruri pe care le vedem la Copiii spun lucruri trăsnite; şi poate că icoana lui Winnetou s-ar fi încruntat la mine, paralizîndu-mă, dacă aş fi trădat-o, jucînd atunci (dar de unde, în anii '80?) jocul pe care l-am jucat săptămîna trecută pe computer - un joc în care eşti răufăcător şi, dacă eşti puternic, poţi să omori sute de oameni nevinovaţi, şi vei fi