Ca toţi cei care l-au imitat, cei care l-au detestat şi-l mai detestă pe Hemingway îmi sînt suspecţi pînă la nesuferire şi nesuferinţă. Am citit prefeţe semnate de oameni inteligenţi care-l opuneau stupid - din p.d.v. estetic - lui Faulkner. Am citit studii ale unor oameni sensibili care-l învrăjbeau urît - din acelaşi p.d.v. - cu Scott Fitzgerald. Oamenii aceia, în ochii mei, au devenit deodată neinteligenţi şi insensibili. Cînd am auzit că un mare poet român, căruia i s-a povestit subiectul "Bătrînului...", a replicat, chicotind de-al dracului: "...şi de ce rechinii nu l-au mîncat şi pe pescar?" - poetul acela, deodată, nu mi s-a mai părut atît de mare. Cîndva, în Contemporanul lui Ivaşcu şi Roger, Alexandru Paleologu a demonstrat admirabil - şi în ziua aceea m-am simţit foarte bine ca om - întreaga stupiditate a celor ce dispreţuiesc "Dunărea albastră" a lui Johann Strauss. Eu aş adăuga - pe lista dispreţuirilor prosteşti - "Traviata" lui Verdi. Şi "Adio, arme". Şi "Pentru cine bat clopotele". Şi schiţa aceea obsedată de "nada". Şi "Francis Macomber", unde un om înţelege ce gîndeşte un leu - şi acest bătrîn cu această barcă a sa, acest bătrîn care înţelege ce gîndeşte un peşte şi visează lei. Nu numai prea multă minte strică - aceasta nici nu e sigur - ci şi prea multă vitalitate. E de necrezut cît rău i-a făcut lui Hemingway pofta lui de viaţă prea expresivă. L-a aplatizat. L-a dat la îndemîna oricui. L-a banalizat - precum, în cazul lui Verdi, prea marea sa muzicalitate. Încît pînă şi sinuciderea i-a fost privită chiorîş şi fără lacrimi. Ca să nu mai vorbim de operă. N-a avut, dragă domnule, noroc - cum se spune prin porturi. Era şi prea obsedat de noroc. Nimeni dintre pescarii portului nostru n-a fost terorizat ca el de această drăcovenie (doar Dostoievski, la ruletă, vezi "Amintirile unui jucător..."). E bine să ai noroc - spune Santiago, pornind la pes