Singurătatea din zona de pîndă şi pază de la pichetul Valcani Cîmp era una cu adevărat remarcabilă, mai ales după ora şase după masa cînd începea ziua grănicerească. Atunci eram adunaţi cu toţii în faţa dărăpănăturii cazone, vopsită cu acea greu de uitat culoare verde închis: stăteam acolo în poziţii regulamentare şi ascultam ceea ce transmiteau staţiile radio despre infractorii care năvăleau valuri-valuri spre noi. Eram asemenea unei cetăţui din acelea medievale asaltate noapte de noapte de duşmani, de nenorociţi de toate felurile, de inşi certaţi cu legea, cu orînduirea. "Băgaţi de seamă", ne spuneau superiorii noştri prin camerele cu brîie verde închis de prin cazarmă, unde învăţam despre regimul juridic al frontierei de stat, "băgaţi de seamă", ziceau, "dacă infractorul reuşeşte să treacă prin zona voastră şi dacă peste cîţiva ani se întoarce în ţară cu altă cetăţenie, şi dacă spune cuiva, vreunui informator al securităţii, (chestia astea ne-o şopteau aceiaşi într-un aparteu de tipul «rămîne între noi ce-am spus»), aşadar, dacă cetăţeanul străin, fost infractor la frontieră, spune pe unde a trecut, după nouă ani şi nouă luni, veţi fi arestaţi de lîngă nevastă şi copii şi veţi face puşcărie şi el o sa vă rîdă în nas, asta va face", ne spuneau superiorii noştri. Aşa s-a reuşit închegarea trainică pe graniţa de vest a unei uri dense, compacte, asemenea postavului din vestonul pe care-l purtam pe marginea fîşiei, pe sub observatoarele acelea înalte în care urcam dotaţi cu binoclu şi cu o superbă puşcă cu lunetă de mare precizie, de import american. Şi cum spun, o ură parfumată cu mirosul bocancilor militari, al veselei, al marmitelor, al ciorapilor, un fel de ceva acru şi greu într-o atmosfera verde închis, proiectată sub deviza cu iz paremiologic "decît să plîngă mama, mai bine să plîngă mă-sa". Şi ce se întîmpla afară, dincolo de marginile cu sîrmă ghimpată