Am studiat la Paris matematica, între 1992 şi 1998. Mi-am făcut în acest interval masteratul şi doctoratul. E o plăcere să îmi amintesc cine eram în 1992. Nu prea mergeam la şcoală. Reuşeam să parcurg materia cu conştiinciozitate cîteva zile în sesiune. Citeam în rest matematică zece ore pe zi, tratate stufoase. Eram convins că voi ajunge, în acest fel, cel mai mare matematician al lumii. Locuiam în Grozăveşti. Aveam o Dacie 1100, care avea 20 de ani şi pornea împinsă. Vedeam filme la Cinematecă şi în Preoteasa. Nu ratam nici un chef în Grozăveşti sau în Regie. Aveam un mare succes la chimiste. Totul mi se cuvenea. Eram fericit. Am luat bursa fără prea multă convingere. A contat în decizie datoria de cîteva sute de dolari pe care o aveam în cămin. Eram oricum hotărît să stau doar un an în Franţa şi, cu banii strînşi, să chefuiesc în Grozăveşti următorii 2-3 ani (raportul preţurilor între Franţa şi România era foarte mare în 1992).

Profesionalul Contactul cu şcoala franceză a fost şocant. Cursurile de masterat erau foarte dense şi asimilarea lor necesita întregul timp disponibil. Profesorul reuşea să transmită diferenţa între esenţial şi detaliu. În anul de master am învăţat de două ori mai multe lucruri decît în cei trei ani la Bucureşti. Am înţeles repede că pierdusem inutil timp şi energie cu toate detaliile din tratatele stufoase. Am înţeles de asemenea că pierdusem enorm de mult timp cu olimpiadele din liceu. Eram deja obosit în comparaţie cu colegii francezi, care avuseseră un liceu lejer şi care aveau acum entuziasmul pentru matematică pe care eu îl consumasem în primii ani de liceu. Nu m-am întors în 1993, din conştiinţă profesională. M-am întors în 1998, convins că voi putea face aceeaşi matematică în România pe care aş fi putut-o face în Franţa. Profit de ocazie pentru o paranteză. Învăţămîntul superior românesc are două mari probleme, strîns le