Sub vechea stăpînire nici pomeneală de pehaş. Retrospectiv, ne-am putea închipui că fie încă nu fusese născocit, fie era considerat un secret de stat şi de partid, tăinuit cu stricteţe. Acum, cînd ne-am dumirit că pehaşul este o secreţie problematică a organismului uman, ne putem gîndi la o altă ipoteză: sub regimul trecut, organismul nostru nu producea decît secreţii binefăcătoare. Ignorarea de odinioară a pehaşului este compensată de luxurianta lui evocare în programele audio-vizuale ale tranziţiei. Potrivit anumitor porţiuni ale acestor programe, în fruntea pericolelor care ne ameninţă nu stă seceta, sărăcia, terorismul, lăcustele marocane care sosesc, tinerii supradotaţi care ne părăsesc şi altele asemenea, ci diminuarea pehaşului. Alarma ne familiarizează cu dialectica existenţială de care sîntem condiţionaţi, indiferent dacă ne dăm sau nu seama. În cazul despre care vine vorba, dialectica alunecă în paradox: nu putem supravieţui fără să mîncăm şi nu putem mînca fără să reducem pehaşul. Iar reducerea pehaşului - oroare! - produce carii. Anvergura pericolului explică anvergura avertismentelor menite să-l semnaleze. Ca şi suratele ei, televiziunea de stat (numită publică) transmite acest neliniştitor avertisment de cîteva ori pe seară, la ore de audienţă maximă. Alarma se repetă, nu însă şi formula exprimării ei. Una dintre formule are o ţinută ştiinţifică, domni pe al căror chip se citeşte

cea mai înaltă competenţă îşi părăsesc laboratoarele spre a ne dezvălui, cu ajutorul unor planşe indubitabile, acţiunea necruţătoare a pehaşului asupra dentiţiei noastre. Cealaltă formulă nu urmăreşte să ne instruiască, ci să ne trezească încrederea în viitor, şi are deci o dramaturgie complet diferită: un căţeluş necomunitar, purtat cu tandreţe în braţe, îşi lasă suava protectoare fără sutien. Scena provoacă surîsul saturat de pehaş al observatorului care consumă