titlu pe care îl veţi considera, fireşte, prezumţios... Am fost, ca universitar, în mai multe universităţi din Statele Unite şi Marea Britanie, dar de fiecare dată cu o bursă adusă de acasă sau furnizată de vreun finanţator terţ. Distincţia e importantă, fiindcă ea introduce între tine şi instituţia care te găzduieşte o distanţă formală, chiar ceremonioasă: nesimţindu-se obligată să te integreze efectiv, fiindcă nu ai normă de predare sau de consultanţă, ci doar atribuţii personale de cercetare, universitatea primitoare nu te asimilează cu adevărat, nici uman, nici academic, ci te exilează undeva într-un no man's land diafan, în care prezenţa ta e echivalentă, de cele mai multe ori, cu nonexistenţa. Lucrul acesta nu se datorează cîtuşi de puţin suspiciunii sau mefienţei, ci unui soi de neutralitate administrativă, funcţionărească, întrucît în universităţile occidentale, relaţiile individului cu instituţia sînt reglate de poziţia banilor faţă de ambele părţi puse în joc. Cu totul alta ar fi situaţia dacă ai beneficia de stipendii din partea instituţiei primitoare, sau dacă ţi-ai plăti direct sejurul, sub forma vreunei taxe de şcolarizare: în acest caz, dependenţa financiară creează deja un schimb bazat pe obligaţii şi reciprocităţi restrictive, în perimetrul cărora fiinţa ta, evanescentă pînă atunci, începe să existe, să prindă contur, ducînd şi la o nuanţare a relaţiilor interumane. Românii aflaţi dincolo la studii greşesc, cel mai adesea, din dorinţa de a surmonta febril şi cît mai repede bariera diafană, prin subiectivizarea excesivă a relaţiilor interumane, extinse pînă la familiaritate. Mulţi dintre ei reacţionează inadecvat, adică afectiv, într-un context de obiectivitate instituţională neutrală, fiindcă aşa au fost obişnuiţi de acasă, unde relaţiile dintre individ şi instituţie sînt reglate, de obicei, prin personalizarea culpabilă, lucrativă a acesteia