Înainte de toate, aventurile studenţilor noştri plecaţi şi ajunşi la studii în străinătate - adică în şcoli occidentale, în proporţie covîrşitoare - sînt experienţe personale. Ele încep din vreme, din ţară; încep cu primirea sau vînarea bursei, cu examenele de limbă, cu completarea unor aparent interminabile formulare, cu aşteptarea în faţa vreunui consulat; părinţii se bucură şi lăcrămează, dar mai ales se bucură; rudele, în cea mai mare parte, te invidiază; la fel şi colegii, cei care nu au plecat odată cu tine; urmează trenul sau avionul, şi în fine o gară sau un aeroport în care nici nu ai timp să te simţi străin, pentru că totul curge repede. Şi ai ajuns la destinaţie - student român într-o universitate străină. Ce se întîmplă de aici încolo s-a dorit a fi miza acestui număr. De mai bine de un deceniu, cîteva mii de studenţi români au văzut şi trăit Occidentul la el acasă, reluînd o tradiţie care în cazul României şi al altor ţări din Est a făcut deja istorie, la modul cel mai propriu. În unele cazuri, pentru tineri care se simt români, deşi nu sînt născuţi în România, chiar şi universităţile noastre sînt - măcar geografic - occidentale. Acolo unde ajung, românii au rezultate bune. Atît de bune, încît propunerile de colaborare din partea gazdelor prind deseori forme concrete - de la burse de susţinere pînă la contracte adevărate. Alteori rezultatele nu au legătură cu cecurile încasate (ar trebui să aibă? - iată o dilemă); drept care studentul român poate fi baby-sitter sau poate fi, după cum se

va vedea mai departe, multe. Pe lîngă faptul că e cîteodată şarmant şi adesea mai pregătit decît media locală, studentul român este întotdeauna şi foarte adaptabil - aceasta fiind una dintre multiplele sale calităţi, de altfel. Unii dintre aceşti studenţi s-au întors, unii se vor întoarce, alţii nu mai au de gînd s-o facă - cel puţin în viitorul apropiat. Dar