Există în România 3.526 de oameni cu un statut aparte. Societatea a considerat că litigiile între membrii săi pot fi rezolvate numai de un corp alcătuit din persoane special pregătite. De aceea, li s-a dat acestor 3.526 de oameni puterea de a împărţi dreptatea. Mă refer la judecători, atîţia erau în anul 2001 după calculele Ministerului Justiţiei. Aceşti oameni sînt inamovibili, au salarii decente pentru un funcţionar român şi se bucură încă de un prestigiu social ridicat. Şi totuşi, există tot în România un personaj care le poate rîde în nas tuturor celor 3.526: Procurorul General. Acei oameni mulţi şi plătiţi să facă dreptate pot delibera liniştit, pot să-şi bată capul căutînd soluţii complicate, dar vine apoi Procurorul General, adică şeful celui care s-a străduit să îi convingă la proces, şi spune părinteşte: hai gata, fiţi serioşi, v-aţi jucat de-a femeia cu ochii legaţi, dar a ieşit o "baba-oarba", uite ce trebuia făcut! Practica este instituţionalizată şi se numeşte recurs în anulare. Situaţia este şi penibilă şi haioasă, ca o gafă a sistemului. Contra-argumentul mereu adus este: fiecare recurs în anulare se judecă la Curtea Supremă, deci tot judecătorii au ultimul cuvînt. Atunci de ce mai este nevoie de cei 3.526 de judecători, putem pune Curtea Supremă să admită sau nu soluţiile procurorilor, şi e mai ieftin. Pare simplist, dar logica acolo ne duce. Ciudat este că recursul în anulare a rezistat trecerii vremii, schimbărilor de putere, schimbării procurorilor generali. Motivul este uşor de ghicit: puterea executivă nu vrea să o lase pe cea judecătorească de capul ei. Procurorul numit de executiv (după Legea 92/1992 Procurorul General al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie este promovat şi eliberat din funcţie de Preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei) poate anula hotărîrile judecătorilor independenţi şi inamovibili. M