Am scris aici, către finele anului trecut, despre romanul lui Christophe Donner, Imperiul moralei (L'empire de la morale, Grasset, 2002): autoficţiune (cine mai spune astăzi "roman autobiografic"?) de o vervă feroce, unde naratorul, fiu al unei psihanaliste şi al unui militant comunist, demolează ceea ce el consideră drept două teribile mituri (şi flageluri) ale secolului XX, freudismul şi marxism-leninismul. Christophe Donner, care ţine săptămînal, în Le Figaro, o rubrică intitulată "L'air du temps". Cine citeşte astăzi, la noi, Le Figaro? Relansat de Frantz-Olivier Giesbert (acum redactor-şef la Le Point), ziarul e mai lizibil, mai viu, mai deschis decît tot mai scorţosul şi mai pretenţiosul Le Monde (templu, alături de Libération, al "corectitudinii politice"). Pe lîngă Christophe Donner, mai are rubrică permanentă - un regal de inteligenţă, non-conformism şi umor - Stéphane Denis. Iar în suplimentul literar de joi străluceşte cronicarul en titre Patrick Besson, el însuşi (foarte bun) romancier, deloc inhibat în faţa confraţilor pe care îi "execută" alert şi cu o molipsitoare voioşie. Să revin. Aşadar, în romanul lui Donner protagonistul descoperă la un moment dat un text de Joseph Kessel, o nuvelă cu titlul Mahno şi evreica lui. Nestor Ivanovici Mahno, anarhistul ucrainean, aruncat în ocnă între 1909-1917 (în timpul ăsta, notează Donner, Lenin trăia bine mersi la Paris), controlînd Ucraina cu bandele lui în timpul revoluţiei, intrînd în conflict cu bolşevicii în 1919 şi înfrînt doi ani mai tîrziu. Nuvela lui Kessel povesteşte întîlnirea dintre bruta anarhistă şi o tînără evreică frumoasă şi inocentă care sfîrşeşte prin a-l lua de soţ: fascinaţia iraţională pe care o exercită primitivismul şi violenţa... Textul lui Kessel e, pentru personajul lui Donner, una din "cheile" care îl ajută să înţeleagă ororile veacului. Ediţia originală (1924), de la Gallimard,