Din balconul hotelului în care am stat săptămîna trecută la mare puteam auzi, fără să ciulesc urechile, trei melodii diferite. Una provenea de la terasa de peste drum, alta dintr-un megafon de pe plajă şi a treia se strecura pînă la mine de la un fast-food de după colţ (unde probabil că ritmul era folosit - ca pe vremuri la galere - pentru a împinge ritmic îmbucătura pe gît). La asta se adaugă zgomotul de fond al discuţiilor trecătorilor care, din cauza muzicii sau a tradiţiei de familie, preferau să urle unii la alţii. Cu binoclul (ei da, ca orice voyeurist plec la drum pregătit!) am studiat plaja: cearşaf lîngă cearşaf. Situaţia era similară şi-n apă: în micul golf artificial din faţa hotelului, lumea făcea baie ca-n autobuz... Noroc că îmbrăcămintea sumară excludea orice tentativă de furt din buzunare. Apa, albastră în larg şi verde în mica lagună, îţi făcea poftă să te înscrii la Greenpeace, ramura radical-teroristă. Fireşte, am plecat în Vama Veche. Acolo unde corturile de pe plajă se odihnesc anul acesta sub pancarta "Camparea Interzisă" - rod al unor tentative bine intenţionate, dar naive ale autorităţilor. Decis să înfrunt un conflict cu poliţia de frontieră, mai degrabă decît tentativele de apropiere ale cîinilor de pe lîngă corturi, am luat-o spre sud, spre graniţa (aş zice nedreaptă, dar o să mă acuzaţi de iredentism) cu Bulgaria. Unde, printre sticle de plastic şi capace de bere, am înfipt ultimul steag al vamismului pe cale de dispariţie: umbreluţa mea cu dungi albe şi albastre. Acolo mi-am adus aminte cum arăta locul înainte să-l ucidă succesul. Plaja fără urme de paşi ori de beţie, apa strălucitoare şi clară, stepa pontică cu buruieni înalte bătute de vînt... Terasa "Corsarul", o biată cazemată mîncată de valuri, uitată pe plajă de ultimul război. Şi, dincolo de toate, un loc în care zgomotul valurilor nu pierduse încă războiul de piaţă cu nem