* Doina Popescu, Şampanie cu soia, Editura Paideia, 2001, postfaţă de Tia Şerbănescu. Cine mai scrie azi romane de dragoste, romane de idei sau romane pur şi simplu? Cine mai spune povestea fără să-şi exhibe trăirile... diegetice şi punerile în abis organice? Ce scriitor nu ştie - în plin postmodernism, orice-ar zice unii - ce e ăla narator, naratar, cum e cu actanţii, cu universul ficţional, ori cu categoriile sale? Cine mai scrie azi (şi e luat în seamă măcar de propria-i familie) ca să povestească o întîmplare şi mizînd (naiv) pe semnificaţia acesteia? Există, totuşi, în proza ultimului deceniu, o zonă hibridă (semnificativă, dar uşor de ignorat) în care primează subiectul ("viaţa mea e un roman") şi în care limbajul şi tertipurile narative sînt puţin importante, unitatea de bază fiind mai degrabă întîmplarea, decît cuvîntul. Fetişizarea subiectului poate fi o "deformare" jurnalistică, fiindcă nu întîmplător reprezentanţii hibridului la care mă refer vin adesea din zona presei, în timp ce academicii postmodernismului (cu tot ce înseamnă el la noi, inclusiv negaţia) vin mai ales din zona universitară. Memorialistică deghizată, proza aceasta e extrem de variată fie că ne gîndim la Radu Aldulescu, Jola˙n Benedek, Dima Bicleanu sau Mihail Gălăţeanu. Romanul Doinei Popescu, Şampanie cu soia, face parte cumva din această specie mai degrabă jurnalistică ce mizează pe importanţa subiectului şi pe semnificaţia (acumulată din detalii) a istoriei. Personajul principal, Dora Petrescu, e o ziaristă la un mare cotidian bucureştean care pleacă în prima ei călătorie (postrevoluţionară) în Danemarca, la Aalborg, unde trăieşte (provocat) tot feluri de flash-uri retrospective: "scene din epoca de aur" (o luptă pentru o plasă

de cartofi, în mare toaletă de "Karenina ocolită de tren"), povestea capturării unui partizan ascuns în munţi, aflată de la torţionar, demolarea ca