Ar fi cel mai direct mod de a traduce, etimologic, nesimţirea, atîta vreme cît prin aestheesis vechii greci desemnau simţurile sau percepţia prin simţuri. "A avea aestheesis", adică a fi dotat cu capacitatea percepţiei prin simţuri, se putea referi la persoane, caz în care consemna sau/şi confirma respectiva capacitate, ori la obiecte, situaţie în care puncta calitatea acestora de a fi astfel percepute. O chestiune de estetică sui generis... Substantivul nostru putea denumi şi unul sau altul dintre simţuri, de pildă mirosul, de neînlocuit la vînătoare, sau simţul atît de greu de identificat prin care era percepută prezenţa zeilor. Căci zeii înşişi erau, înainte de socraticul reducţionism logic, sancţionaţi la modul cel mai direct. Heraclit, ne amintim, observa cu firească bucurie ca există zei şi în bucătăria omului. Or, cine nu dădea greş în a-i "mirosi" devenea, în ochii celorlaţi, aestheetikos. De departe cel mai important a fost, dintotdeauna, văzul, a vedea preluînd, în orice limbă modernă am vrea să invocăm, însărcinarea lui a şti, a cunoaşte. Ignoranţa sau pura necunoaştere circumstanţială trec îndeobşte drept "orbire", victima fiind automat somată cu un "Vezi ce prost eşti?" sau "Nu vezi cum stau lucrurile?" sau "Vezi-ţi de treaba ta, dacă nu vezi ce se întîmplă!", de către - evident - un clarvăzător de ocazie. Evident însuşi provine din videre, căruia prefixul -ex îi marchează sensul de percepţie vădită, evident fiind acel lucru care se arată fără probleme ochiului exterior ori ochiului ce "înlăuntru se deşteaptă", cînd cel dintîi se închide temporar. De mare valoare simbolică sînt cazurile de orbire fizică - treaptă către adevărata înţelegere -, regele Lear continuînd legendar cazul

paradigmatic-legendarului Homer, cu Milton drept alter ego modern. Tot astfel gustul, care ajunge, în clasicul secol al XVIII-lea - timp al marilor conceptualizări