În cartea sa din 1929 Uniunea Sovietică în cincisprezece ani - o ipoteză pentru un plan general de construcţie a socialismului în URSS, Leonard Moisevici Sabrovici scria: "Curînd oraşele noastre cele mai mari vor fi cele mai înapoiate spaţii destinate locuririi în URSS" (apud Starr, 280); "toate oraşele vor fi măturate de pe faţa pămîntului". În locul lor: oraşe agro-industriale de patruzeci-cincizeci de mii de cetăţeni, bazate pe electricitate şi pe servicii sociale comune: spălătorii, bucătării, şcoli. Sabrovici nu era un visător, ci un "traducător" al politicii partidului: membru al Gosplanului, el putea să prefigureze date ale cincinalelor ce vor urma. Astfel de oraşe agro-industriale au apărut în URSS împrejurul exploatărilor de resurse naturale. Pînă în ultimii ani ai regimului comunist, ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş şi înfiinţarea de noi oraşe agro-industriale a fost o temă majoră a sistematizării româneşti. Planul lui Sabrovici este "leninist", ca şi cel contemporan lui, al lui M. Ochitovici: ele se bazau pe electricitate şi pe "puterea sovietelor". Reţeaua de putere centralizată, manipulabilă, ar fi fost şi singura entitate stabilă. De la ea se puteau alăpta consumatorii "eliberaţi", fără a mai fi nevoie să locuiască la sat sau la oraş. Ce propunea în schimb M. Ochitovici este "oraşul liniar" (asemănător Planului Obus pentru Algiers, propus de Le Corbusier şi Jeanneret în 1930 - un oraş sub autostradă): nici oraş, nici sat, ci o "dispersie socialistă a aşezărilor" (Starr, 284). Dacă însă în cazul planurilor lui Sabrovici şi Ochitovici se mai poate vorbi despre aşezări, un ideal de entropie maximă îl reprezintă desfiinţarea totală a oricărei forme de stabilitate. Celule individuale propuse de Moise Ginzburg (constructivist autentic, convertit ulterior

la realism socialist), sau "garsoniere" ale lui Iurii Larin (nouă metri pătraţi, pa