Dacă-i aceasta legiuirea soartei,

Să aibă parte dragostea de chin,

Să îndurăm ursita împăcaţi. Am întîlnit-o într-o zi în metrou, în drum spre facultate. Sacii de plastic alb, pe care îi adunase în jurul ei, incomodau toţi călătorii vagonului, care, din cînd în cînd, aruncau priviri enervate bătrînei. Părea mai bătrînă decît era în realitate. Păstrase doar cîte ceva din armonia unei tinereţi netrăite, trecută pe lîngă ea mult prea repede şi care nu a lăsat decît nişte umbre vagi ale unui zîmbet superior, puţin ironic, dar în acelaşi timp resemnat. Îşi ţinea mîinile împreunate, şi îşi privea insistent verigheta de aur vechi, singura bijuterie pe care o avea. Mai avea şi un copil, un băiat care terminase Liceul de Informatică, urmase Politehnica şi se angajase încă din ultimul an la o firmă particulară. Acum era plecat de ceva vreme în State (ca mai toţi absolvenţii de Automatică) unde se căsătorise. Îi scria din cînd în cînd şi îi trimitea fotografii. Îşi înşirase pozele pe televizor, pe bibliotecă şi pe măsuţa de cafea. Poza în care erau cu toţii în faţa verandei unei case albe (cum vezi prin filmele americane) o pusese pe noptieră, aşa, ca să îşi închipuie uneori, pînă să adoarmă, că se află într-una din încăperile acelei case, că se culcase după ce a strîns masa copiilor, după ce îi citise povestea preferată lui Mikey (nepotul, îmi zise ridicînd puţin capul, surîzînd şi oftînd "...vise"). Visele nu au făcut decît să-i ruineze viaţa. Cînd era în liceu, prin clasa a zecea, se îndrăgostise de un Artist. Se ducea la fiecare spectacol, se strecura în culise şi îl pîndea plecînd, înconjurat de toţi acei prieteni bine îmbrăcaţi şi veseli tot timpul. Se gîndea deseori pe atunci dacă acei oameni ştiau să facă altceva decît să rîdă. Lumea asta însă o fascina. Trebuia să facă parte din ea, iar imaginea Artistului căpăta strălucire cu cît lumea din care făce