Irina Nicolau a dispărut cu aceeaşi eleganţă cu care a trăit, retrăgîndu-se cu discreţie şi fără mofturi. Parcă o văd: la începutul lui decembrie 1998, într-un studio improvizat pentru o filmare a programului doi al televiziunii, stătea pe un scaun de machiaj, cu spatele la uşă. Avea părul negru dat pe spate - ce păr şi ce negru! O cunoşteam din scrisul ei, n-o întîlnisem niciodată. I-am sărutat mîna - avea o mînă nu tocmai uşoară. Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Apoi, la ceva vreme, şi-a tăiat părul, prilej de zvonuri. Purta un batic înfăşurat peste scalp, iar această ciudăţenie de rău augur parcă o făcea şi mai interesantă, şi mai veselă, şi mai plină de micile taine ale unei lumi româneşti despre care scria cu dragoste şi farmec senin. Nu ştia să refuze, nici măcar pe redactorii Dilemei, mai sîcîitori decît par la prima vedere. Dădea texte scurte, cu un miez parfumat ca de migdală dulce; ea şi cuvintele se înţelegeau bine. Nu ştia nici să se ascundă: dacă nu era acasă, Irina era la Muzeul Ţăranului Român. Irina era, pur şi simplu. Avea un simţ al detaliului înnebunitor. Nu visa proiecte grandioase, nici victorii macrocosmice. A făcut într-o vreme nişte cărticele ca pentru copii, desenate cu sufletul şi scrise cu mintea. Mi-a dat odată o astfel de carte, cu nume româneşti de dat la copiii aşteptaţi a se naşte. De-abia acum înţeleg că Irina, într-un fel, era acolo, poznaşă între silabe. Erau numele ei. Prin venele ei curgea un sînge atît de impur încît zîmbea singură cînd vorbea despre părinţi şi despre bunici, cînd le (de)scria pozele şi nevrozele. Ieşită dintr-o amestecătură de greci şi de aromâni, Irina a fost cea mai adevărată româncă pe care am cunoscut-o sub cerul acestui mare oraş care a pierdut-o într-o zi atît de caldă încît mi s-a păru