Cînd, în 1992, primarul Crin Halaicu anunţa intenţia unui investitor american de a trasforma Casa Republicii într-un casino, dînsul ignora să menţioneze paternitatea acestei propuneri, pe care o avansasem încă din 1991 la concursul de idei pentru Casa Republicii, organizat de Uniunea Arhitecţilor. Revista Contrapunct a publicat textul meu imediat după concurs: propuneam transformarea întregii zone a bulevardului într-un spaţiu de distracţii (entertainment) de tip Disneyland. Era singura soluţie de anulare a simbolului totalitar şi, totodată, de recuperare a acelei gigantice lipscănii pentru viaţa urbană. În acea fază încă utopică (sau, mai degrabă, post-distopică), nu ştiam că edificiul va fi pe placul domnilor parlamentari, fără deosebire de culoare politică. Din cîte ştiu, doar Dinu Patriciu, de meserie fiind, a fost sceptic, propunînd în schimb plantarea dealului din jurul hidoşeniei şi îmbrăcarea ei în iederă. Nu ştiam că bugetul pentru continuarea Casei Republicii va concura, la cinci ani după revoluţie, banii alocaţi pentru cultură şi învăţămînt. Că Anca Petrescu va continua să dirijeze lucrările, fără ca vreo umbră de ruşine sau îndoială să-i fi fluturat pe chip în toţi aceşti ani. Nu ştiam, de asemenea, că nu numai oamenilor de rînd le place această casă. În cazul lor, lipsiţi de o minimă educaţie urbană şi artistică, privaţi de repere de valoare arhitecturală certă, era oarecum de înţeles de ce căsoiul părea "frumos", oricum, altceva decît propriul cartier de prefabricate, calorifere reci şi igrasie. Însăşi dezmierdarea cu titlul de "Casa Poporului" este elocventă pentru o atare "adopţie" la nivelul culturii de masă. Dar Casa Republicii este, mai nou, un mare succes internaţional. Aici au loc conferinţe şi simpozioane (tertipuri ale caracudei diplomatice
de a părea că se află în treabă) cale de nouă mări şi nouă ţări. Nu doar lui Hafez Al Assad
