Prezidentiabilul maghiar se considera un candidat loial, curajos si intelept. Romanii i-au apreciat decenta, dar l-au votat ca si in alti ani. Adica aproape deloc. Nici nu era nevoie. UDMR-ul are mereu o minoritate confortabila care-i da voturi pentru ca-i apara interesele. Si nici nu putea fi altfel.
La UDMR lucrurile mergeau dupa un ceas interior al carui clopotel ii scotea la rampa, la ore fixe, pe liderii partidului, pentru a pune lucrurile la punct. Ei citau norme europene, practici democratice, invocau experienta unui spatiu cultural greu accesibil colegilor din alte partide. Pareau mai decenti, mai cultivati si chiar mai buni vorbitori de limba romana decat multi alti colegi parlamentari, altminteri plini pana la satietate de fraze nationaliste.
Experienta de sange din martie 1990 parea sa fi indepartat irevocabil UDMR-ul de Ion Iliescu si de substitutii acestuia din fruntea partidului. Incidentele din Targu Mures, discursurile sovine ale membrilor PDSR, complicitatea cu partidele extremiste si nesfarsitele imprecatii la adresa dusmanilor de tara, toate acestea taiasera posibilitatea oricarei cai de intelegere cu PDSR. Nu ii desparteau numai principiile, ci si limbajul, stilul de viata, orizontul pe care-l scrutau. Relatiile privilegiate cu mediile europene, importanta pe care o dadeau altii mesajului lor politic ii scoteau din ungherul celor 7 procente electorale, transformandu-i in adversari de temut, dar si in parteneri confortabili. Chiar si cererile lor excentrice, de pilda modificarea articolului 1 din Constitutie, pareau sa fie legitime, pentru ca veneau din partea unor oameni care stiu ce se face si, mai ales, ce nu se face in lupta politica.
Cu aerul acesta curajos si intelept, de martiri ai bunului simt si ai democratiei, leii din UDMR au reusit sa tina guvernarea pe jar timp de patru mandate. Intre timp, leii au evoluat
