Eram in Valu lui Traian. Soarele mi se naclaise in cap ca o guma de mestecat asa ca atunci cand veni microbuzul parca aparuse din cer o canistra de sampon-balsam. Eram rupt: nici nu m-am cuibarit bine in scaun si-am atipit. Incepusem chiar sa visez cand ceva cobora din aer, imi scutura umarul si chiar imi vorbi. S-au scurs cateva clipe pana ce ochii au adunat toate cioburile din aer, le-au lipit si au alcatuit in dreapta mea o imagine clara, cu un pustiulica nervos si-o mana intinsa spre mine: nu cumva eram dintre aceia care cred ca pot calatori fara sa plateasca? Convins de mina lui fioroasa, am platit si m-am cuibarit la loc in scaun. Cand esti obosit, nimic nu poate fi mai placut decat leganatul masinii si zumzetul bland al motorului care le stie pe toate, chiar si drumul pana acasa. Poate-as fi mers asa pana la capatul lumii. Dar biletul era pana la Constanta, unde m-am trezit: o frana brusca ma tranti cu capul de scaunul din fata mea. Apoi urma o disputa apriga intre soferul nostru si conducatorul unui troleibuz, discutie care si-a mutat apoi zoaiele in interiorul masinii. Cand un sofer incinge o partida de injuraturi cu alt sofer, pasagerii ii canta, invariabil, in struna soferului lor: masina e, provizoriu, o prelungire a eului. Atat. Pentru cateva clipe, cat microbuzul s-a prelins pe langa troleul imbufnat, am vazut, lipite de geamuri, fetele celorlalti pasageri, abrutizati de ostilitate. Un minut mai tarziu redeveneam pietoni si toate astea erau uitate. Unii s-au dus spre statia de troleu, poate aveau sa urce chiar in cel pe langa care trecusem si, pana sa coboare, urmau sa stea incordati, gata sa boscorodeasca pe oricine avea sa se lege de troleul Lor. As fi dat orice sa ma duc acasa, sa ma bag sub dus si sa ma spal de toate zoaiele astea, dar mai aveam un drum de facut, pana in statiuni. Imbulzeala, papornite, transpiratie, coate in burta: ce poate fi mai