Un singur lucru ramane in urma Cupei Mondiale 2002. O intrebare cu raspuns nesigur: cand vom recupera sensul pierdut al fotbalului? Deocamdata stim doar cum a avut loc separatia.

Blatter de Jos si Coreea de Sus

Cupa Mondiala 2002 a inceput cu scandalul sordid pe care s-a cladit noul mandat al lui Sepp Blatter si s-a incheiat de fapt cu arbitrajele rupestre care au transformat Coreea de Sud in Coreea de Sus.

Defaimarea morala a Cupei Mondiale a fost adanca fara a deveni totusi si defaimarea jocului de fotbal. Blatter de Jos si Coreea de Sus au discreditat, de fapt, lucruri care nu mai aveau nevoie de un strat proaspat de igrasie - birocratia clientelara FIFA si nationalismul corporatist sud-coreean (doua forme distincte, dar compatibile de coruptie).

Fotbalul, joc universal, mai bogat decat orice institutie si forma de stat, putea riposta, dar nu a reusit si asta e, pana la urma, adevarata problema a Cupei Mondiale 2002.

Opera minima

Fotbalul anului 2002 arata ca un joc dominat de trecut, intretinut de pompa unei religii universale si ignorant in fata propriului viitor. Umbra trecutului e atat de grea si de mare, incat finala Brazilia-Germania a fost venerata reflex ca o formula sacramentala. Prezenta celor doua puteri mitice in finala a orbit si aproape nimeni n-a indraznit sa observe ca Germania e doar scheletul ideologic al fostului Imperiu cu capitala la Beckenbauerburg, iar Brazilia e, ca de obicei, o mostenitoare de familie prea buna pentru a se lasa purecata de fisc. Finala a fost deci o reprezentatie de repertoriu istoric, un spectacol de opera usor sufocat de banalitatea epocii din jur. Pierzand totusi clar, Germania a salvat ceva din decenta acestei epoci mici, iar Brazilia a prelungit macar in mit credinta in fotbalul mare. Menirea acestei finale a fost sa puna fotbalul la adapost de asaltul genera