Ioana NICOLAIE

Nordul

Editura Paralela 45,

Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2002, 112 p., f.p.

Dupa debutul de acum patru ani, cu Portretul Ioanei – titlul grupajului de versuri inclus in volumul colectiv Ferestre 98, dupa aparitia unei carti de autor, Poza retusata, in 2000, si o alta prezenta intr-un volum experimental, 40238 Tescani, Ioana Nicolaie revine cu un titlu nou – Nordul –, care confirma din plin asteptarile generate de textele anterioare.

Autoportret liric in care se topesc biograficul si livrescul, Nordul este cartea unui poet autentic, care si-a dobindit o voce proprie. Scriind despre „singuratatea ca un lichid puturos ciment“ (In camera mica), tinara poeta traseaza una dintre coordonatele fundamentale ale poeziei sale, cea a insingurarii, a izolarii intr-o tacere autoimpusa, bintuita deopotriva de imaginile obsesive ale cotidianului si de proiectiile fantasmatice ale unei sensibilitati adolescentine: „Singuratatea e atunci/ cind in loc de asfalt/ dai peste baltile irizind curcubeele/ de carburant// e atunci cind la aprozar/ in dosul usilor supte de carii/ cresc baricade de napolitane/ de biscuiti cu miere/ mirosind dulce a mucegai“ (Printre copii buni si rai), pentru ca, intr-un alt registru, mai interiorizat, singuratatea sa fie perceputa ca „mijlocul cambrat al tacerii/ pe care dintotdeauna o port/ ca dupa slujba clopotele/ intr-un orasel de munte“ (Atirnind). Privirea intoarsa spre trecut, catre locurile si figurile care i-au marcat copilaria, scoate la iveala tulburatoare teritorii interioare, transfigurate de nostalgia retrospectiva a descoperirii unor ipostaze pierdute (aparent doar) ale eului. In poemele Ioanei Nicolaie, perceptia formelor impure ale vietii cotidiene dintr-un orasel de provincie este pigmentata de mici drame individuale, a caror particularitate se estompeaza sub presiunea unui