Dac-ar fi să dăm crezare ziarului Ziua - şi de ce nu i-am da? - orele lui Ioan Mircea Paşcu în funcţia de ministru sunt numărate. N-am devenit atât de naiv încât să iau de bun orice articol din presa dâmboviţeană. Am ajuns să mă uit cu lupa neîncrederii chiar la ştirile de presă care-mi fac plăcere. Or, un titlu precum "Casa Albă cere capul lui Paşcu"n-are cum să-mi displacă, mai ales că machetatorii lui Sorin Roşca Stănescu au găsit o ilustraţie sugestivă: în timp ce ministrul lui Năstase stă capra, preşedintele Bush pare a-şi îndrepta palma, ca o ghilotină, spre ceafa rotofeie a mai-marelui peste armata română.

Că o cerere privind eliminarea lui Paşcu a venit sau nu de la Casa Albă e secundar. Dacă a venit, e destul de trist pentru România: înseamnă că indivizii aflaţi în fruntea ţării n-au nici cea mai mică intuiţie privind jocurile politice internaţionale. E ca şi cum, invitat fiind la o recepţie de înaltă clasă, gazda ajunge să-ţi atragă atenţia că ai pantofii plini de noroi şi că e cazul să-i cureţi înainte de a păşi pe parchetul bine dat cu ceară. Dar că Ioan Mircea Paşcu trebuie demis, e limpede ca lumina zilei.

Psihologiceşte vorbind, îmi închipui ce tortură trebuie să fie pentru cineva căruia i sa refuzat viza americană să se afle într-o funcţie care-l obligă să facă tocmai jocul americanilor. E ca şi cum i-ai fi cerut unui anticomunist înveterat să militeze pentru intrarea României în alianţa sovietică. Probabil că destui inşi din administraţia americană au studiat dosarul actualului ministru al apărării român şi cu siguranţă vor fi descoperit lucruri dizgraţioase privind întâmplarea din 1989. La rândul său, dl. Paşcu ştie ce ştie şi continuă să tacă apăsat.

Dar să-i lăsăm pe americani. Problema e că dl. Paşcu a adunat în interior o asemenea cantitate de antipatie, încât n-ar fi fost nevoie de nici un telefon din exterior pentru c