Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu sunt doi autori foarte curajoşi, sau poate de o inconştienţă sănătoasă şi consecventă, atunci când atacă o sumă de clişee ridicate la rangul de adevăruri de circulaţie în limbajul politic postcomunist. Cartea lor de la Editura Compania, aparent prefaţată de intenţii cuminţi, extrem de ambiţioasă în fond, pune inspirat accentele grave în ceea ce priveşte evoluţia politică şi intelectuală a României ultimilor 13 ani - decupând o problematică largă, generoasă, cât pentru alte zeci de studii conexe.

Temele vizate cu prioritate sunt cele capabile să ofere o privire în perspectivă a acestei lumi tulburi a "tranziţiei": partidele (cele moştenind comunismul şi cele zise "istorice"), biserica, CNSAS - şi mai ales intelectualii, noua limbă de lemn şi elitele conducătoare (cu sau fără ghilimele), aflate într-o evidentă criză de identitate, structură şi profesionalism. Principiul fundamental al studiului este cel după care realitatea postdecembristă nu poate fi înţeleasă decât ca reflex al celei antedecembriste.

Idee care pare nouă doar pentru că nu a fost exploatată - o idee, mai exact, din categoria celor semnalate şi clasificate (dar nu clarificate) doar pentru a fi mai bine ignorate şi clasate. Modul în care cei doi autori o pun la lucru este unul al documentării minuţioase - cel puţin în două planuri: al teoriilor integratoare, susţinute de o bibliografie riguroasă, şi al particularizărilor prin fapte, cifre şi statistici, preluate din variate surse ori întocmite chiar de autori (a se vedea anexele). Tudor & Gavrilescu depăşesc nivelul criticilor polemic-viscerale şi impresioniste, caracteristice presei nouăzeciste - critici în esenţă asimilate (prin incompetenţă, sterilitate, ori interes material) fenomenelor pe care le denunţă. Ei reuşesc performanţa (rară, la noi) de a fi în mod real incisivi şi de a impune o exprimar