Întreaga retorică a Partidului Comunist Român insistă asupra ideii de înnoire, de schimbare totală, de întemeiere ex nihilo - termenul specific este ruptura, condiţie inevitabilă pentru la fel de inevitabilul "mers al nostru înainte". Pe de altă parte însă, la fel de inevitabil este apelul - constant în toată perioada 1948-1989, chiar dacă forma sa a suferit modificări - la trecut: al partidului întîi, al patriei apoi.

Dialectica continuităţii cu ruptura are ca rezultat imediat o radicală selecţie asupra trecutului, selecţie asociată unei resemantizări a faptelor de istorie (literară sau oricare alta). în manualul din 1969, coordonat de C. Ciopraga, există un citat din discursul lui Nicolae Ceauşescu la Plenara din aprilie 1968 a C.C. al P.C.R., citat reprezentativ pentru tipul de atitudine faţă de "tradiţii"dorit de partid: "Se înţelege că, în ce priveşte valorificarea moştenirii noastre literare, ne conducem după indicaţiile şi practica Partidului nostru. Aşa cum declara, la Plenara din aprilie 1968 a C.C. al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu:

"Preocupîndu-ne de cultivarea respectului şi dragostei pentru aceste tradiţii, valorificîndu-le, preluînd de la ele tot ce este bun şi serveşte mersului nostru înainte, nu trebuie să uităm în nici un moment că în trecut au existat în ţara noastră - şi nici nu puteau să nu existe - şi concepţii retrograde, reacţionare, care au servit clasele asupritoare. Faţă de toate acestea trebuie să luăm poziţie hotărîtă. Fireşte, chiar şi în cazul unor personalităţi progresiste din trecut trebuie să acţionăm cu discernămînt, să analizăm bine ce preluăm - pentru că nu putem să preluăm totul în bloc. Să avem în vedere că aceste personalităţi au avut şi limite - şi nici nu se putea altfel - generate de dezvoltarea societăţii, de epoca în care au trăit, de nivelul de cultură ş.a.m.d. Trebuie să preluăm ce e valoros, prog