- Editorial - nr. 128 / 3 Iulie, 2002 Am iubit, de cand ma stiu, Armata Tarii. Poate, in primul rand, datorita descendentei dintr-o familie de militari de cariera, decorati, din generatie in generatie, pentru vitejie si jertfa pe front. In anii studentiei sarace, mantaua parintelui meu, gaurita de glont, in dreptul inimii ocrotite de iconita de argint de-acasa, a izgonit frigul de-afara si din suflet, uratul unor vremuri in care "unul" singur (care mirosea praful de pusca doar prin spatii cinegetice) era cel mai mare ostas al Romaniei. Avand o anume educatie, am urmarit mai "critic" noile generatii de militari, pretinzandu-le aceeasi tinuta demna, aceeasi mandrie de a fi pavaza-jertfa a Neamului, aceeasi demnitate romaneasca, acelasi eroism. Din afara fenomenului, desigur, lucrurile nu prea se vad (in fond, nici nu trebuie!) sau se vad doar cum... doresc altii. Desigur, pe timp de pace, eroismul militarului nu are nimic "spectaculos"; pe de alta parte, mediatizarea (in ultimul deceniu), la ore de varf, cu precadere a unor imagini defavorabile - salarii mizere, efecte militare vechi de jumatate de secol, sinucideri sau dezertari ale recrutilor, lipsa de consideratie a Puterii fata de veteranii de razboi (de la pensiile "onorifice", pana la "dosul" intors cu gratie in zile de sarbatoare nationala!) - pot crea o falsa imagine a militarilor nostri. Atata doar ca, in ciuda tuturor eforturilor unora de a compromite Armata Romaniei, neamul acesta necajit nu si-a pierdut cu totul bunul-simt si mai are forta de a alege graul de neghina, situand-o pe primele locuri din topul increderii sale. Cu atat mai mare este bucuria cand, la "punctul zero" al sperantei, "rasar" oameni adevarati, militari exceptionali, certificand nu numai ca "romanul nu piere", ci si ca mai exista constiinta nationala, patriotism, respect pentru valorile morale ale acestui popor. Un asemenea militar este