Într-un articol recent din Luceafărul, pe care Cronicarul revistei noastre îl comentează în numărul viitor, dl Alexandru George îl evocă pe Vladimir Streinu dintr-un unghi oarecum neaşteptat şi anume acela al incompatibilităţii aparente dintre estetul abstrus, cu o vorbă a lui Călinescu, şi militantul politic. E o problemă de interes ceva mai larg şi care s-a pus la noi, cu multă acuitate, imediat după 1989, cînd unii intelectuali umanişti au intrat în politică. De la o vreme, prin începutul de profesionalizare a clasei politice, rolul intelectualului în organizaţiile civice sau politice a fost dat uitării. Discuţia merită să fie totuşi reluată, fiind una aproape permanentă în istoria noastră, poate şi pentru că perioadele de tranziţie au abundat, iar rolul politic nemijlocit al scriitorilor şi artiştilor mai ales în asemenea perioade a fost evident.

În principiu, nimic nu sileşte pe protagonistul umanioarelor să se angajeze în viaţa politică, dar nici nu-l opreşte. Devenită profesie, politica şi-a recrutat cadrele, în toate ţările, aproape exclusiv din intelectuali. La nivelul liderilor, procentul se apropie de sută la sută. Aceşti intelectuali au fost, în Franţa, de exemplu, în majoritate, fie absolvenţi ai Şcolii Normale Superioare, fie ai Şcolii Naţionale de Administraţie. Înainte de a fi "énarques", au fost aşadar "normaliens": un pas înainte pe calea specializării studiilor s-a făcut, cum se vede. Astăzi în multe ţări, politicienii sînt absolvenţi ai facultăţilor de studii politice sau economice. Dar nu numai. Printre ei se află un procent important de medici, jurişti, oameni de afaceri şi chiar artişti.

Acestea fiind zise, este evident că numărul mare de militanţi politici dintre esteţi nu reprezintă un semn de normalitate. Numărul acesta creşte direct proporţional cu anormalitatea. Iar epocile de tranziţie sînt, cel puţin din punctul de ve