Destul de rar se întîmplă ca o lucrare de lingvistică să fie reeditată, evident, cu excepţia unor dicţionare uzuale, de obicei bilingve. Dar cînd apare din nou o carte de lingvistică ea trebuie salutată cum se cuvine. Cu atît mai mult cu cît reeditarea se face nu după zeci de ani, ci după numai patru, cum este cazul cu Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (pentru economie de spaţiu îl vom indica mai departe prin D), publicat pentru prima dată la Editura Ştiinţifică în 1997, epuizat repede şi retipărit în 2001 la Editura Nemira. Această nouă ediţie, impresionantă încă de la prima vedere prin cele peste 500 de pagini ale sale, ne prilejuieşte cîteva reflecţii.
Colectivul de autoare - toate membre ale Catedrei de limba română a Facultăţii de Litere (Bucureşti) şi anume Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan - a rămas acelaşi şi s-a dovedit a fi format o echipă; aceasta explică omogenitatea în - totuşi! - diversitatea atît de accentuată a diferitelor articole.
Acest dicţionar novator prin scopurile propuse şi, mai ales, prin ducerea lor la bun sfîrşit n-a avut nici tradiţie şi nici predecesori. Ceea ce s-a mai scris în domeniu a fost extrem de redus şi cu prea puţine note de modernitate şi de internaţionalitate precum dicţionarul de faţă. Marele merit al D-ului, este că, pe lîngă articolele privitoare la disciplinele clasice ale limbii, a pus un accent deosebit, pe de o parte, pe ramurile noi ale lingvisticii ca şi pe metodele modern e de cercetare şi, pe de altă parte, pe o serie de sectoare de graniţă, la intersecţia a diferite ştiinţe în relaţie cu lingvistica, de ex. sociolingvistica, etnolingvistica, psiholingvistica, lingvistica matematică, neurolingvistica, toate elaborate cu multă atenţie. Uneori chiar s-au surprins specialităţi "în curs de constituire"ca de ex. frazeologia! Ac
