Justiţia post-comunistă a început cu procesul trucat împotriva lui Ceauşescu, proces în care propriul său avocat îl acuza. Explicaţia dată în vremea aceea de autorităţi unor oficiali europeni a fost că, oricum, dictatorul trebuia executat. Răspunsul spontan din partea acestora din urmă a fost: atunci de ce aţi mai făcut un proces? Occidentul a continuat să monitorizeze prin diferite organizaţii evoluţia Justiţiei româneşti, continuînd să facă observaţii şi recomandări. Lucruri de bun-simţ a căror aplicare, totuşi, întîrzie. Debutul sub semnul necesităţii de moment, în dauna corectitudinii, a marcat, se pare, tot ce a urmat procesului lui Ceuşescu. Procese necesare, dar incomplete şi uneori ridicole la adresa acoliţilor fostului preşedinte, bîlbîieli în judecarea şi lămurirea tuturor evenimentelor grave din anii '90. Soluţiile în aceste cazuri au fost întotdeauna suspecte de politizare. În ciuda speranţelor, şi după 1997 umbra presiunii politice a continuat să planeze asupra actelor importante de justiţie. De-ar fi să amintim numai ambiguitatea din procesul lui Miron Cosma, judecat doar pentru acele fapte (condamnabile din perspectiva tuturor partidelor aflate la guvernare). Mecanismele instituţionale s-au schimbat prea puţin şi, în primul rînd, procuratura a rămas dependentă în mare măsură de executiv. Situaţie convenabilă cîştigătorilor succesivi ai alegerilor şi miniştrilor de justiţie a căror credibilitate s-a năruit. În timp însă, influenţele politice asupra justiţiei au început să se combine cu cele economice. Banul a început să joace un rol serios. Iar balanţa justiţiei are două măsuri, una pentru oamenii de rînd şi alta pentru VIP-uri. Se dovedeşte tot mai des că aceştia din urmă nu suportă penitenciarele, chiar aşa modernizate, cum au început ele să devină. Ei îşi pot prelungi procesele, pot găsi chichiţe care să încurce lucrurile, pot rafina judecăţil