Depoziţii despre lumea anilor '60 din Timişoara văzută prin ochii generaţiei optzeci. Depun mărturie prozatorul Viorel Marineasa, poetul Eugen Bunaru, subsemnatul. Fragmente dintr-o lume aproape necunoscută, tematic vorbind, imaginarului creator al literatului, obişnuit cu lumea lui Istrati, cu aceea a lui Rebreanu, Sadoveanu sau Bănulescu. Timişoara nu a aparţinut niciodată prestigiului etern al paginii scrise. O lume la fel de exotică literaturii ca însăşi, să zicem, Cochinchina franceză, în care Maguerite Duras şi-a petrecut copilăria pe la începutul veacului trecut. Ascultaţi-l pe Eugen Bunaru depunînd mărturie: mărunt omagiu adus unui oraş care a eliberat ţara şi care este încă necunoscut acesteia:
"Viorel avea o vorbă, cred că a şi folosit-o undeva într-o proză, o parafrază după Flaubert, el spunea «Piaţa Traian sînt eu». Aşa ajunseserăm să ne identificăm cumva cu atmosfera străzilor, cu lumea aceea halucinantă în care mişunau peste tot, domnilor, bătăuşii. Protagoniştii, cum se spune, erau generic denumiţi în ungureşte - cu dispreţ şi admiraţie ascunsă - "ţigan-banda". Se întîmpla ca de la o lună la alta să se modifice ierarhia valorilor în acest microcosm de cartier, la un moment dat ştiam că cel mai reputat, cel mai respectat, era un oarecare ţigan-Poali, mai apoi numele lui a fost eclipsat de numele în devenire al altui golan: Mişte, aşa îi ziceau. După cum vedeţi, se produceau astfel de căderi şi înălţări acolo, în lumea lor, care ajungeau în cele din urmă şi la urechile noastre, ale celor ce trăiam cumva într-o margine. De acolo, de pe margine, îi urmăream fascinaţi pentru că aceşti golani dobîndiseră o libertate pe care noi nu o aveam, o cîştigaseră renunţînd şi refuzînd regulile, rupînd legături cu şcoala, cu familia, şi de aceea exercitau o atracţie asupra multora dintre noi. Mărturisesc că şi eu m-am simţit atras, numai că, după cum am spu