Întrebarea la care unii simt nevoia să se răspundă azi este dacă şi în trecut a existat neîncrederea în justiţie pe care o vedem. Un răspuns, un adevărat răspuns istoric, trebuie să înceapă prin a aminti că, indiferent ce s-ar spune despre originea, presupusă tracică, a normelor de drept populare - obiceiul juridic al satelor noastre medievale - sau despre influenţa bizantină adusă prin manuscrise slave folosite sau copiate la noi din secolul al XV-lea, legea n-a avut o formă tipărită în Ţara Românească pînă în 1640, iar în Moldova doar din 1646. Apropierea dintre aceste date arată că mecanismul statului, dezvoltîndu-se, făcea necesar recursul la reguli omogenizate. De la dreptul canonic, propriu mediului clerical, se ajunge la codificarea dreptului privat şi a celui penal. În prima jumătate a veacului al XVII-lea, dovada în justiţie se făcea încă, nu cu martori, cum se practica în Occident din secolul al XII-lea, ci cu jurători. Nu e acelaşi lucru, fiindcă accentul era pus pe numărul şi statutul social al celor care garantau un adevăr, nu pe implicarea lor directă în faptele de probat. Un proces nu se încheia definitiv cu sentinţa pronunţată de domn, ca cea mai înaltă instanţă de apel, ci se putea relua cu cel dintîi prilej îndată ce domnul era înlocuit cu altul, acesta fiind îndreptăţit să caseze verdictul precedent. Într-o asemenea situaţie, se constata adesea, chiar pe vremea lui Matei Basarab, că reclamantul "a mers cu mită la unul şi la altul". Dar era destul traficul de influenţă pe care-l presupunea intervenţia jurătorilor pentru a strîmba balanţa. Cine e judecătorul? La început, numele de "judeţ" a fost al celui care era ales pentru a împărţi dreptatea, apoi ajunge a desemna o categorie de dregători săteşti, dar şi funcţia cuiva, tot ales, care prezida autoritatea colectivă municipală. "Judeţ" înseamnă şi un district care, deci, avusese în fruntea lui