patologia celui de al treilea val al democraţiei Statul de drept, democraţia sînt ispite generalizate în ţările ieşite din dictatură: după decenii de abuzuri şi de supunere, nimic nu pare mai dezirabil şi relativ uşor de realizat decît un regim, care, după ce şi-a codificat regulile de funcţionare, va fi ales de popor dînd naştere unei conduceri în acord cu voinţa majorităţii, dar conştient de necesitatea de a apăra drepturile minorităţilor de orice fel. Democraţiile cu tradiţie şi cu experienţă ar urma să dea sfaturi competente, dar şi fondurile necesare succesului economic, care, la rîndul lui, va modifica mentalităţile şi reflexele politice. Realitatea şi nu doar cea din ţările foste comuniste, dar şi evoluţiile din America Latină, ca să nu mai pomenim despre tulburările din continentul african, arată că între dictatură şi democraţie se întinde vasta zonă cenuşie unde vieţuiesc la marginea crizei şi circulă ţările denumite, în mod convenţional, de "tranziţie"; şi dacă e clar de unde au plecat, nu pentru toate e limpede spre ce se îndreaptă. Studiul lui Thomas Carothers* "Sfîrşitul paradigmei de tranziţie", publicat în Journal of Democracy (nr. 1, ianuarie 2002) analizează tensiunile apărute între teoria tranziţiei şi ceea ce se întîmplă în cele aproximativ 100 de ţări care ar dori să practice democraţia: în ultimul deceniu au devenit evidente atît erorile de planificare, cît şi cele de interpretare. Ar fi nu doar important ci şi util ca această dezbatere să continue, în acord sau nu cu concluziile lui Carothers, deoarece multe fonduri ale organismelor internaţionale, menite să consolideze democraţia şi instituţiile ei, sînt alocate conform unor presupuneri nerealiste, răspunzînd unor pretenţii nejustificate. În numărul 485 al Dilemei am început rezumatul studiului, insistînd asupra acelei părţi unde sînt dezminţite clişeele unei tranziţii spontane şi se i