Henry James era deja un mare romancier, cînd s-a lăsat atras de teatru. Cînd s-a întors la roman, era un dramaturg ratat, dar convins că experienţa aceea umilitoare (fusese huiduit de publicul londonez) îi va fi de folos: tehnica sa de prozator avea să se schimbe. Fascinant este că influenţa teatrului (recunoscută de James) a dus la trei dintre cele mai dificile şi mai rarefiate opere ale sale: Ambasadorii, Aripile porumbiţei şi Potirul de aur, publicate în primii ani ai secolului trecut. Pe lîngă aceste romane, Bostonienii şi Portretul unei doamne par directe şi evidente ca nişte scenarii hollywoodiene. Te poţi rătăci prin frazele acelea întortocheate, graţioase, perfecte. Poţi să străbaţi pagini întregi tatonînd după ceva palpabil, întîlnind doar aluzii, semnale care clipesc şi dispar, fire subţiri de sens, pe care le pierzi printre degete. Poţi să ameţeşti pe traseele elaborate pe care te duce James, ocolind iar şi iar centrul dramei, miezul. Uneori pe poţi întreba dacă există un centru, sau totul e o scamatorie, o problemă imposibilă de matematică, un castel labirintic, ridicat pe o temelie de aer. Aceste scrieri sînt foarte greu de filmat cum trebuie. Dar o ecranizare din 1997 după Aripile porumbiţei a fost difuzată recent la PRO TV, cu titlul românesc Pasiune înşelătoare. Şi tot recent, ecranizarea din 2000 a romanului Potirul de aur a intrat în programul HBO. Nu-i de mirare că oamenii de film nu-i dau pace lui James: unde mai găseşti costume atît de fotogenice şi personaje atît de libere să facă excursii la Paris şi la Veneţia de cîte ori au chef, o lume atît de însorită, de civilizată şi, totuşi, atît de violentă? Şi, învelite de James în falduri peste falduri de cuvinte, se află intrigile acelea ingenioase, solide, scheletele pieselor de teatru pe care nu le-a mai scris, preferînd să le ascundă în proză. Tema care-l obsedează nu este - aşa cum au spus