Există în România un minister care pare întruchiparea instituţională a unui vis de veacuri al umanităţii. Parcă un sunet divin îţi trece pe la ureche cînd auzi de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Înainte se numea al Muncii şi Protecţiei Sociale. Fad, mizer, monşer: "protecţie", asta poate face oricine. Răuvoitorii au spus că modificarea numelui s-a făcut, ca şi prin alte părţi, pentru a putea schimba funcţionarii de acolo şi a face loc clientelei, subterfugiu obligatoriu în condiţiile existenţei unui statut al funcţionarilor publici adoptat în 1999. Ar fi o răutate să întrebi ce s-a schimbat în aceşti aproape doi ani în formele de solidarizare ale românilor. Un pas mic pentru guvern, un pas pe loc pentru România a fost făcut prin solidarizarea exagerată între sindicate şi guvern, din moment ce ministrul numit în 2000, Marian Sârbu, este un fost sindicalist, pe model Victor Ciorbea - Miron Mitrea. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este poate cel mai înjurat din România, din motivul simplu că într-acolo se îndreaptă gîndurile pensionarilor cînd nu le vine pensia, ca de altfel şi atunci cînd le vine. Dar pentru că pensionarii nu sînt o forţă politică, aşa cum a arătat eşecul partidului lor, acest minister nu era chiar în centrul scandalurilor. Pînă săptămîna trecută, cînd instituţia s-a remarcat printr-un comportament de haiduc, de sus pînă jos, adică de la nivel de politică publică a ministerului pînă la nivel de politică privată a unor funcţionari-spăgari de acolo. Să începem cu sfîrşitul pentru că este simplu şi previzibil, ca şi povestea. Din cauza unei solidarităţi sociale prea accentuate, România este o ţară foarte săracă. Cei mai mulţi dintre români nu cred că ar putea munci aici cu folos, şi au dreptate. Uniunea Europeană, graţie unor politici cinice, este un spaţiu mult mai bogat, nu e departe şi are nevoie de forţă de muncă subcalif